În ultimele zile am bătut recordul personal la duplicat plăcinte cu dovleac. Că e super-hero power sau kitchen magic, dacă intenția este setată pe modul italienilor de a găti cu dragoste, pot înțelege solicitarea de repetir de dulce cu dichis portocaliu.
Dar ce te faci când dai de un obstacol și ceva nu funcționează? O mai dau în bară prin bucătarie dacă sunt foarte obosită și trebuie (urât cuvânt!) să fac ceva anume. Atunci mai bine comand de mâncare sau îmi fac doar mie pentru că sigur ceva nu iese bine.
Când a explodat bomba atomică și n-am reușit nici dupa șase ore să înmoi o carne de vită a fost semn de curată apocalipsă! Mă uitam la vasul de ”Jena” (sticlă termorezistentă), aproape cu ură, și-mi vedeam relația din vremea aceea murind lent și trist ca rasolul de vită. Am luat-o ca pe un semn rău, cu un ghem de ace în inimă și chiar așa a fost. Evident, gătitul în sine nu avea nici o treabă cu superstițiile. Poate momentul de relaxare totală mi-a permis un tras cu ochiul în viitorul mai puțin roz și extrem de aplicat.
Revenind la plăcintă, după o ediție vanilată cât să însenineze orice bucătărie, mă pregătesc eroic de clonare, nu înainte de a merge la sală. Ziua fusese cum fusese și impunea o sesiune de bungee pentru detensionare. Totul bine și frumos până la aluatul franțuzesc pe care l-am ales. Big mistake!
Nu lucrez sută la sută original, adică nu mi-e rușine să cumpăr componentele și să le mixez cu măiestrie (după cum apreciază gura târgului). Zis și făcut! Aterizez din coardă direct în duș, mă mobilizez de sesiunea de bucătăreala scârțâind ca un pahar spălat cu Dettol și… o dau glorios de gard!
Nu știu dacă ați văzut vreodată un aluat făcut scrum, dar crud la mijoc. Este de o tristețe indubitabilă. Mă uit la tavă, tava se uită la mine, arătându-mi cu rușine un soi de tartă eșuată lamentabil. Casa miroasea a fum, nucșoara blestemase aerul, iar eu priveam șocată dezastrul din bucătarie.
Subit m-au trecut toate apele, iar trauma rasolului betonat și-a scos ironic colții la mine. Mă așez, deschid un Solo Quinta, torn un pahar, mă ridic iar, mă învârt de colo colo ca un matematician nebun cu mii de calcule în cap. Ca la bungee mă răsucesc pe călcâie și mă uit la aragaz. Prea încins. Tava la fel. Mă uit la ceas: 22:30. Îmi suflec mânecile imaginare de la tricoul de vară, trag un blug pe mine, o pereche de adidași și o tai la Mega Image-ul de lângă casă determinată să nu permit o superstiție copilărească să-mi dea peste cap promisiunile.
Știu că nu ar fi avut loc nici o dramă dacă pur și simplu postulam că tura asta n-a ieșit și să lăsăm master cheful pe altă dată. Diferența stă în detalii. Primo, doar eu îmi puteam anula o superstiție stupidă, așa încât am ales să-i dau un generos șut în fund și s-o parașutez în neant. Secundo, dacă am promis ceva, atunci mă țin de cuvânt. Din nou, nu contează cui promiți, a promise is a promise! Nu ar fi căzut nici un meteorit, nu ar fi avut loc nici o glaciațiune, dar vorba aceea all you need is love doar dacă îți asumi și acțiunile care însoțesc conceptul. Cu toții suntem fantastici la datul din gură, dar fără acțiune concretă totul e apă de ploaie!
Și uite așa, lipa lipa la Mega după ingrediente. Cea mai haioasă a fost casiera care se uită cu ochi mari, de căprioară, și zice admirativ: Oooo, faceți plăcintă, doamnă! Se uită discret la ceas, apoi la mine, la fața mea de Zombi cu febră musculară, apoi iar la ceas. Mai că m-ar fi rugat să-i fac și ei una! Zâmbesc la ea ca pisica Chesire și îi spun simplu: ”Am promis, așa că o fac acum. Pe prima am ars-o.” Am râs amândouă, ne-am urat o seară bună și am luat-o la picior înapoi spre casă.
Desfac militărește cumpărăturile pe masa din bucătărie. Mă schimb în haine de casă, pup pisoii care dormeau leșinați prin sufragerie și mă întorc să killeresc dragonii fioroși ai superstițiilor din bucătărie.
Nota bene, am luat aluatul meu favorit, cel fraged, cu unt, de la Gusturi Românești. Ca prin minune totul a decurs simplu și curat. Aproape ca pe pilot automat. De la dezghețat aluatul până la scos plăcinta la răcit, sub veghea atentă a paharului cu Solo Quinta, am parcurs pașii obișnuiți, iar rezultatul final a fost OK. Nu chiar spectaculos, în opinia autoarei, dar gustos și la standarde corespunzătoare.
– Să știi că de data asta a ieșit mai prăjită, dar e șmecheră.
Iată că am și verbalizat lipsa de perfecțiune și n-a apus soarele în miez de zi. Recunosc, am amestecat cu vanilia de bourbon câteva linguri de rugăciuni să-mi iasă (măcar) bine. Am presărat zahăr de gânduri vesele ca să liniștesc valurile de peste zi. Am mângâiat marginile tăvii cu iubire și compasiune. M-am dat un pas în spate și m-am detașat de vârtejul de emoții în care nu este locul meu. Am îmbătat casa cu parfum de liniște și siguranță și am ales să fiu lumina din noapte și calmul din mijlocul furtunii.
Așa am putut să ofer prezență și o doză sănătoasă de umor și să primesc în schimb o îmbrățișare zdravănă în plin soare și mijloc de stradă. Fiecare zi este un AZI în care putem alege să fim autentici și să ne bucurăm de frumusețea gesturilor mărunte care – puse cap la cap – fac marea diferență.
Vă pupă fata vanilat!
