Încercam să ațipesc, din nou, pe inconfortabilul scăunel de Blue Air. M-am tot foit să-mi găsesc o poziție cât de cât, astfel încât să nu mă mai trezesc din somn cu capul zburând aventuros către centura de siguranță sau umărul prieteni mele din dreapta. M-am prelins în scaun în așa fel încât să mă sprijin cu genunchiul de spătarul scaunului din fața mea. Un pic mai brutal decât anticipasem. Nu m-am lovit, nici n-am deranjat copiii din față, o savoare de dialog ironico-comic (stil monkey see, moneky do) la adresa adulților.
Mi-am găsit cu chiu cu vai o poziție acceptabilă și m-am pomenit încolăcită în jurul propriului pe modelul Șarpe în Pomul Cunoașterii, versiunea episod cu Benny Hill. Subit am realizat că mai toată ziua am călătorit îmbrățișându-mi neromantic coatele ca și cum dacă aș ocupa mai puțin spațiu aș avea mai mult confort. Poate în imaginația mea!
Este prima dată când dau atenție călătoriilor și spațiilor mici, probabil în urma șocului de a merge cu metroul pe linia Piccadilly în Londra. O linie de metrou pentru pitici! Un bărbat de aproape doi metri înălțime era să dea cu capul de tavanul vagonului. Pe bara de susținere din centru luai primele lecții de pole dancing cu trollerul în mână. Se făceau pariuri pe ce parte se deschide ușa la următoarea stație și cum se vor catapulta în stil 100 de metri garduri pasagerii, doar ca să reușască să iasă pe usă. Am decis din primul moment ca detest Piccadilly line și mai bine merg pe Victoria. Mă rog, fără prea mare diferență de proporții, singurul avantaj fiind numărul mai redus de călători ceea ce i-a dat un aer mai degajat.
Ce au Piccadilly line underground și Blue Air în comun? Călătoritul în centimetri pătrați! După ce mi-am înghesuit prietena încercând să găsesc un colt de hulbou cât de cât curat, să pot poza un deșert de nori spectaculos, m-a lovit inspirația și mi-am scos laptopul. 
Centimetri, viața mea! Dau să scot laptopul din geantă. Desigur! A trebuit să-l contorsionez ca să iasă figura. Deschid măsuța, pun laptopul pe ea, deschid capacul și… NIMIC! Zero spațiu! Capacul laptopului meu se uita șocat la mine cum nu are unde să se ridice spre a dezvălui ecranul. Mă uit la prietena mea și începem să râdem. Opțiunea? Închide masuță și pune laptopul direct în poală. Perfect! Literatură de blog cu coatele pe lângă corp! O Kamasutra pe minimalism, încercând să nu-i croiesc una-n coaste colegei din stânga. Offf, viața mea, scaunele din mijloc! Noroc că-s suficient de slabă să nu mă apuce claustrofobia. De data asta am și noroc de colege de trio-mobilier care nu se răsfrâng peste cotiere și nu mă obligă să iau poziția Dracula-n sarcofag.
Mai am vreo două ore de zbor, așa că profit să butonez la calculator. Pe scaunele din față mini-adulții au lasat-o mai moale cu chițăiala și se zgâie la mine printre scaune. Le fac cu mâna și râdem cu toții, fix ca niște copii. Mă amuză teribil. Un băiețel pe la vreo șapte-opt ani și o fetița pe la șase. Se poartă ca un cuplu, el foarte protector, fiind singurul cu drept s-o șicaneze și s-o scoată din papuci. Ea, scorpiuță cu plete, bate din gene și-l frige cu replici când fraierul se așteaptă mai puțin. Amândoi coalizați împotriva adultei enervate de câtă atmosferă fac. Potoliți-vă! șuieră adulta printre dinți. Când o să fim adulți. Deocamdată suntem copii și nu deranjăm pe nimeni, i-o taie scurt puștiul. Îi întoarce categoric spatele, apoi se reorientează către fetiță: Hai, femeie, să ne jucăm!
Ne pufnește pe toți trei râsul. Nu mă pot abține. Amândoi se uită spre mine cu coada ochiului. Sigur îi distrează tricoul cu siglă de Batman. Ne zâmbim complice și fiecare se întoarce la treburile lui. Ei au mai mulți centrimetri pătrați în care să călătoarească așa încât au un grad mai mare de confort.
Mă uit de jur împrejur și observ câteva spirite încinse tot din cauza suprafeței minuscule de manevră. Stewarzii cu căruciorul se încontrează cu pasageri care taman în acel moment vor să meargă la baie. Ghinion! Ai doar două opțiuni: te ții până se eliberează culoarul sau te dai Spiderman și faci escaladă peste pasagerii de pe scaune. A doua opțiune pare mult mai puțin fezabilă, lipsa de chef a personalului din avion riscând să-i aducă într-o stare de Hulk care cu o singură smetie bine plasată îți dă somn până la București.
Una peste alta, cea mai confortabilă parte a călătoriei de azi a fost cea cu busul din Cambridge până în Luton. Vreo oră jumate de citit intensiv, cu mult spațiu la picioare și de jur împrejur. Comparativ cu înghesuiala din avion puteai jura că ești la terasă! O bere sau un vin mai lipseau, în funcție de preferințe. În lipsă de ambele merge niște ciocolată!
Într-un fel mă simt ca-n linia de Piccadilly pe ruta București via Blue Air! Vă scutesc de poze din avion pentru că nu vreau să arăt ca un pui de găină cu aripioarele sudate mai ceva ca la KFC!
Până ne regrupăm pe meleaguri mioritice de mai mari dimenisiuni, vă pupă fata!
