De când citesc cărți de dateing nu mai știu să agăț…


Mă concentrez prea tare să aplic teoria (corect) și îngheț fix când nu trebuie.  Toată viața mea adultă am agățat pe instinct și n-am avut niciodată probleme să pornesc un dialog. Nici nu pot să mă laud cu cine știe ce super-relații de succes (din ăla de Hollywood), dar n-am avut nici o dificultate să fac un bărbat să înțeleagă imediat dacă poate sau nu să facă o mișcare.

La aproape 40 de ani, m-a lovit boala învățatului să agăț după manual, să învăț să fiu atentă la anumite aspecte, să stăpânesc simultan mai multe arte de zici ca mă pregătesc să fiu cel puțin Chuck Norris(a) întâlnirilor. Și uite cum frumușel mi-a dat realitatea o palmă de mi-a sunat apa în cap.

Din seria ”viața între avioane” și cum să cazi de blondă prin aeroport. 6:12 AM – ajung ca o zână în aeroport. Chioară de somn, amușinând ca distrusa după Gloria Jean’s. Mă împiedic într-un filifonfe de cafea cu aromă de soare răsare, un croissant și dau să caut poarta.

26 – zbor de Viena. Șoc și groază! Poarta jos, printre mirosuri prea matinale de sarmale și alte mâncăruri năucitoare la micul dejun. Cocălăreală maximă, zbor de Valencia. Huh?! Mă uit în aplicația care se încăpățâna să arate poarta 26. Urc printre parfumuri și băi de lounge după un alt coșmar nefinalizat (toaleta mizerabilă de la subsol).  Mai dau o tură.

Iar jos… În fine barosăneala de Valencia s-a dus… învârtindu-se! E rândul valsului vienez matinal. Mă așez și caut, de plictiseală, printre bonurile de decont. Cică la ora aia (în jur de 7 și ceva) făceam curat în portofel. Cred că m-am așezat lângă un tip mișto, dar am văzut un coleg și s-a terminat caterinca.

Acum distracția hard core. Mă duc ca o primăvară semi-trează către magicul meu 12D. Bucurie totală, stau la culoar. Evident, tipul ăla meseriaș are locul de la fereastră. Finut, ochelari de intelectual, înalt, chipeș, unde mai pui că citea și o carte serioasă cu noaptea în cap. Eu, galeza care-și uitase acasă ochelarii de soare și Kindel-ul, mă scarpin în freză și mă întreb cum să-mi trec timpul dacă nu pot să dorm. Dar cum să mă ia somnul când la un scan mai atent nu văd verighetă pe mâna distinsului domn. Așa că îmi aduc aminte că am un audiobook pe telefon și dau fumuri din mine, scoțând căștile și părând absorbită de audiție.

Cu această ocazie m-am lămurit că nu îmi place să ascult cărțile, ci să le citesc. Nici nu puteam să adorm (ascultam în gol dacă o făceam) și speram că domnul vecin de linie o să zică și el un pardon ceva, ca să am motiv de băgat în seamă.  Citisem eu frumos că trebuie să faci pe interesanta și să găsești subiect de băgat în vorbă. Cum mi-era jenă să-l întrerup din butonatul de telefon am zis aia e, ura și la gară.

Ziua trece cu spor. Ajung iar in aeroport și fix să mă împiedic la poartă. Cine era în același zbor? Distinsul domn din rândurile de mai sus. Mă uit, zâmbesc pe modul ”Prietene, serios, chiar e haios că zburăm și returul în aceeași formulă.” Nimic. Mă fâțâi pe la un vending machine, efect zero. Dau să mă așez în proximitate și mă iau piciourșele reci așa că mă duc la draq ghem, 10 rânduri în lanul cu porumb.

Evident, pentru că Murphy tăiește și azi mi-a dat extemporal, mă gândesc așa: să vezi că ne punem la coada de boarding simultam. Și dacă e să fie cu râsete cu gura până la urechi, o să fim iar colocatari de scaune apropiate. Ați ghicit deja? 21 C-ul meu era fix în aceeași line, numai că un pic mai la distanță. Culmea? Un cuplu armean a stat despărțit deși inițial a crezut că doi străini (în realitate) am fi venit împreună (în percepție). Au încercat să schimbe locurile, m-am oferit să mă mut eu în locul doamnei respective. N-a fost să fie. Cam greu să începi o conversație peste alți doi pasageri așa încât am avut o călătorie bogată într-un foarte plăcut dialog cu domnul armean. Într-un fel îmi amintea de tata…

Iată că aterizarăm ca un sac de cartofi și s-a petrecut o jumătate de minune. Am reușit să îngaim o frază de dialog, să aflu ce conexiune alreagă să prindă. Rămân literalmente proastă la coicidență și ratez magistral ocazia să aflu nume sau companie.

Dacă Super Bowl-ul ar avea o Zmeură de Aur, eu am câștigat zmeura azi. Am înghețat. M-am blocat. M-am gândit prea tare ce să spun deștept. Am făcut emoticonul cu moț praf! Am așteptat să fiu băgată în seamă și când am avut loc de întors am ezitat. Ori am ruginit (rușine mie – 5 minute!), ori am citit prea multe forumuri, ori iau cărțile prea în serios.

Morala: o conversație nu ucide, dar frustrarea pentru rateu scoate peri albi! De ce mi-a fost atât de ușor să discut tot zborul cu domnul armean? Pentru că nu mă expuneam la nici un risc de reject și nici să fac o potențială gafă. La misteriosul alergător după conexiune nu am observat verighetă, dar asta nu oferă nici o garanție.

Brusc mi-am amintit de filmul Serendipity. Dacă ni se vor mai intersecta vreodată drumurile, un bună ziua tot îi dau omului, măcar să râdă și el. Dacă o să citească vreodată acest blog, poate se va recunoaște în poveste. Sau poate că nu.

Indiferent de detalii și potențialități, pe lângă frustrare tot râd de una singură. Sper că v-am transmis și vouă ceva din amuzamentul unei zile care indiferent de dudele cu care a fost împănată tot bună a fost.

 

Vă pupă fata!