Cu vreo două postări în urmă vă promiteam relatarea unui major fuckup în sfera relațiilor interumane. Teoretic se întâmplă și la case mai mari, doar că nu știu nici o situație similară. Să fie de la oboseală sau de la lipsa de lecitină, habar nu am. Însă am comis o gafă într-un mod spectaculos.
Contextul e cam așa: s-au făcut vreo 20 de ani de când am cunoscut o persoană cu care – în timp – am pierdut legătura. Apare Facebook, cumva într-o mare de pieteni amestecați (cunoscuți și necunoscuți) ne reconectăm. Mental nu fac nici o asociere. Nu dialogăm în mod special. Dacă mă uit în istoricul de conversații e câte un La mulți ani drăguț prin 2016, 2018 și 2019.
Recent ne mai conectăm prin mediul online. Figură familiară și zgomot de fond mult redus. Mă uit mai atentă la detalii. Dialogul chiar mă face curioasă pentru că disconfortul de a nu recunoaște pe cineva care te cunoaște te pune pe gânduri. Cetățeanul galant, trece pe mediul sec al Facebookului pentru a mă asigura de realitatea faptului că ne cunoaștem.
… și de aici începe distracția! Eu, în plină manifestare de blond neuronal nu pot să mă prind nici moartă. Așa că înjur printre dinți și-mi asum că am făcut-o de oaie. Când ai maronit-o atât de original ce poți face? Sapi pe la surse să verifici informația.
Filmele cu Benny Hill? Fix așa și eu. Nici nu mai nimeresc gura cu cana de cafea. O torn direct pe mine, în șoc și groază. Mai ales că odată reperată persoana în spațiu am realizat că nu s-au formatat amintirile. Ele au rămas tot vesele, în tehnicolor, doar că înțepenite în copilăria de acum 20 de ani.
Prietenii ne mai spun câteodată că nu ne-am schimbat deloc. Mi-e greu să cred. Chiar și eu când mă uit în oglindă nu mai recunosc fata de acum 20 de ani, deși încă o simt în suflet. Grămada de ani de ignorare (absolut reciprocă) râde cu gura până la urechi. Geografic suntem atât de aproape unul de celălalt încât e o nouă lege a lui Murphy. Totuși, nu ne-am intersectat fizic deoarece suntem pe două trotuare diferite (literalmente).
Ne-am schimbat 100%. Fiecare s-a maturizat și alte trăsături ies în evidență. Iar mie nu mi s-a întâmplat în viața mea să fac o dudă de așa proporții meteorice. Dacă eu m-am simțit ca ultima murătură din borcan, nu pot decât să-mi imaginez cât de prost i-a picat distinsului domn episodul meu de amnezie.
Viața bate viața și umorul este peste tot în jurul nostru, chiar dacă uneori este fardat cu negru. Cum ar spune Mary Poppins, a spoon full of sugar makes the medicine go down. Poate că medicamentul amar este lecția de a păstra legătura activ, nu pasager printr-o urare aniversară sau complacere într-o mare listă de ”prieteni”. Zahărul? Capacitatea de a depăși cu mult umor un moment penibil. Tocmai în asta și constă maturitatea, ba chiar savoarea unor asemenea situații de tipul Pic și Poc.
Cumva toată dandanaua tocmai mi-a reamintit o discuție de acum vreo 12-13 ani. Eram la o terasă cu o doamnă foarte fină. Primesc un telefon și nu recunosc deloc persoana, deși nu aveam absolut nici o scuză. Ultima dată când interacționasem fusese cu doar câteva zile în urmă. Doamna se uită la mutra mea consternată și plină de jenă. Pufnește în râs și îmi spune:
– Știi că asta înseamnă că te simți suficient de în siguranță, în interacțiunea cu acest om, încât să-ți permiți să te joci și să fii realmente surprinsă.
Oare despre asta să fie vorba? Despre confort? Sau poate că este o manifestare subconștientă a dorinței mele de a trăi autentic o surpriză frumoasă (într-un mediu relativ controlat).
Indiferent de cum și de ce, este haios cum viața ne pune în situații pe care uneori nu știm să le gestionăm, dar din care pot să iasă lucruri bune.
În altă ordine de idei, cu scuzele de rigoare și un zâmbet de pisică Cheshire, sunt deschisă să primesc în dar o mare ciocolată Poiana (are multă lecitină!).
Te pupă fata!
