Cum m-am dezîndrăgostit de tango


A fost odată ca niciodată o perioadă în care am iubit foarte tare un bărbat. El nu m-a iubit. Ocazional s-a pierdut în corpul meu și în pasiunea năbădăioasă. Iubirea mea ajungea pentru o sută de suflete sau cât să dea foc la orice colț de casă…

În vreme respectivă dansam tango. Constant și cu plinătate. Târziu am înțeles că ofeream îmbrățișările pe care i le-aș fi oferit lui celorlalți bărbați care nu numai că le apreciau, dar le și căutau.

Dansam bine. Cu eleganță și cu romantism. Doar aveam inima plină de iubire. Atât de plină încât dădea pe dinafară. Îmi și aduc aminte o descriere teribil de onorantă a profesorului meu într-un curs: cine vrea să se vindece, să danseze cu Luciana.

Dăruiam tot ce îmi doream pentru mine, cu căldură și cu detaliu. Nici măcar o secundă nu m-am gândit că aceasta era modul în care rotunjam o situație colțuroasă. Cu multe iluzii încercam să compensez ceva ce nu exista decât în mintea mea. Iar vraja era atât de puternică încât am spus un nu cu loaialitate dureroasă tocmai bărbatului pe care sufletul meu il iubește de o viață. Pentru că în mine nu există loc de călcat strâmb în iubire. A fost cel mai dificil nu din viața mea.

Visul (aparent) frumos s-a terminat și realitatea a început să-și arate chipul de piatră. Când inima s-a frânt sub dușul rece, atunci s-a stins și tangoul. Întâi s-a speriat. Tare. Atât de tare încât nu am mai putut dansa. Fiecare cabeceo părea o amenințare. Femeia efervescentă se topise într-o fetiță rănită și speriată. Un singur domn a înțeles drama bine mascată și – cu o blândețe generoasă – m-a ajutat să dansez câteva tande cu liniște și demnitate. Iar pentru asta îi mulțumesc.

Apoi am fugit. Am evadat. Am revenit în lumea colorată a piruetelor, stylingului și senzualității neangajante pe care o cunosc atât de bine. Social latin este o insulă safe, a dansurilor care nu-mi cer implicarea emoțională a tangoului. Mă pot fofila de la îmbrățișări, iar exuberanța dansurilor te scutește de dăruirea intensă din tango. În loc să dea cine are de dat, te salvează însuși dansul de la complicații de corason.

Am mai dansat puțină vreme și tango. Cu greu. Din ce în ce mai rar. Deloc după a doua poveste eșuată cu același personaj. Îmi și amintesc o replică de film, un film prost, dar trăit pe piele proprie: ”De unde ai știut că povestea noastră nu s-a terminat?” Oh, dar se terminase de mult. Se terminase ceva ce nici măcar nu începuse. Însă, îmi promisesem mie, pentru sănătatea mea, să mai încerc o dată, astfel încât să nu-i fac loc perversului what if. ”Doamne, dă-mi putere să trec prin asta, iar dacă nu e să fie deloc, o să se termine foarte repede.” Iar Dumnezeu mi-a dat una peste ceafă din seria: “Fool me once, shame on you. Fool me twice, shame on me.”

Și atunci s-a terminat și tangoul. Piatra inimii lucea ca o marmură. Iar când transformarea a fost completă trupul meu a evadat în mișcare cu contact uman minimal. Vânătăi de dans contemporan și transpirație de aerobic. Un pic mai târziu a apărut street dance-ul. O provocare zdravănă din punct de vedere fizic și tehnic, dar extrem de safe din punct de vedere emoțional. Lucru ușor de perceput într-o epifanie: la unul dintre antrenamente am realizat că nu știu ce să fac cu brațele nu pentru că nu știu să le mișc, ci pentru că sunt obișnuită să țin în brațe un partener. Pentru mine este normal să ofer căldură și îmbrățișare, doar că principiul reciprocității este natural și eu îmi doresc să primesc același lucru.

Chiar și o inimă mare are nevoie de o altă inimă și de căldură să înflorească și să lumineze în întuneric. Iar o inimă frântă are nevoie de timp să-și revină și să dăruiască din nou. Dar cum speranța moare ultima și renaște prima, așa încep să se vadă zorii zilei și în povestea asta.

A fost odată ca niciodată o fată foarte puternică nu pentru că a vrut, ci pentru că a trebuit, iar Dumnezeu i-a dat să vadă că viața e mai frumoasă decât își imagina ea și că poate scrie mii de povești cu final fericit. I-a mai dăruit oameni frumoși în jurul ei și a învățat-o că secretul fericirii stă în veșnicul AZI.

Cât despre dans, fata noastră mai are multe de învățat și poate că va redescoperi tangoul prin prisma primirii de îmbrățișări. Cine știe? Povestea asta încă așteaptă să fie scrisă.