Am văzut La Grande Bellezza și nu mi-a plăcut. Dacă n-ar fi fost ultimele două minute din film, probabil că aș fi rămas cu ideea că am dat trei ore unei prostii europene din care nu m-am ales cu nimic. Noroc de muzică și deliciul limbii italiene, căci altfel… de grotescul care ne înconjoară zilnic sunt sătulă. Finalul face totul. Pentru mine.
„Now there’s something I want to show you. This is how it always ends. With death. But first there was life. Hidden beneath the blah, blah, blah. It is all settled beneath the chitter chatter and the noise. Silence and sentiment. Emotion and fear. The haggard, inconstant flashes of beauty. And then the wretched squalor and miserable humanity. All buried under the cover of the embarrassment of being in the world. Beyond there is what lies beyond. I don’t deal with what lies beyond. Therefore… let this novel begin. After all… it’s just a trick. Yes, it’s just a trick.” (Monologul final al lui Jep Gambardella)
Unde mă regăsesc? Până la punctul de după flashurile de frumusețe. Frumusețe pe care o trăim în tot ce facem, doar că uităm să o conștientizăm stressați de zgomotul de fond al vieții de zi cu zi. Frumusețea dulce dintr-o plăcintă cu dovleac, din fredonarea inconștientă a unui cântec pe care vrei să-l înveți sau din emoțiile răvășitoare provocate de un vis.
Frumusețea este în noi, doar că nu o lăsăm să se exprime. Parcă ne-ar fi rușine cu ea! Mă gândesc că frumusețea este o fațetă a iubirii. Când o lași să-ți inunde viața îți arată o altă ipostază, cumva ca o oglindă. E ca un fluture mov în stomac atunci când nu mai așteptai să sune telefonul, dar el sună și-ți zice ”coboară cu plăcinta aia, chiar dacă nu pot să stau”. E ca o inimioară care te urmărește cu îndârjire prin cafea, prin ceai, pe ou, prin cappuccino, ba chiar pe propria piele. Un semn clar care te ține cu încăpățânare pe jar.
E ca delicioasa lectură a lui Rose din The Mirror Has Two Faces: o spumă de romantism, umor, realism, speranță, preaplin sufletesc.
Îndrăznesc să spun că frumusețea stă și în privilegiu. Acela de a avea revelații, de a arunca de pe umeri pietrele de moară care nu ți-au aparținut niciodată și de a trăi propria versiune 2.0. Privilegiul de a crește sufletește și de a te simți iubit pentru tine, pentru cine ești în fațeta ta intimă, nu cea afișată în mediul înconjurător. Să transcenzi planul uman și să strălucești gol, cu capul sus și toate rănile cicatrizate la vedere, frumos și mândru în ochii celui care, mai presus de toate, te înțelege și te cunoaște la nivel de celulă.
Suma micilor frumuseți adunate zi de zi, an de an, duce la o spectaculoasă grande bellezza. Prin simplitatea și curațenia ei.
Despre binecuvântarea de a avea cu cine să împărtășești conexiuni extraordinare povestim în altă postare siropoasă.
Vă pupă inimioara!
