Un fel de ”The good, the bad and the ugly” reinterpretat. Numai că nu vorbim despre un western spaghetti, ci fix despre viața de zi cu zi și mult umor. Notta bene: umor adult!
Contextul: locație frumoasă, elegantă, nouă, trendy și toate superlativele din meniu. Actorii: subsemnata și nu e treaba voastră cine. Sic!
– Fumezi?
– Nu! (tipule, serios, știi că nu mai fumez de 12 ani, dar…)
– Ok, hai afară! Ia-ți cafeaua cu tine, dacă vrei.
Îmi plac bărbații hotărâți care nu stau la discuții atunci când nu e cazul. Nu numai că dacă întrebi s-ar putea să primești răspunsul care nu-ți convine, dar trebuie să ai experiența și rafinamentul să înțelegi când o femeie vrea să îi ”ordoni” ce să facă. Să nu vă aud cu feminismele și cu puterea! E mult mai multă putere în a știi ce vrei și cum vrei să se întâmple.
Uite așa ieșim frumos la țigară. Tipul, un domn. Ar putea să țină lecții multor bărbați despre cum să fii un domn și un golan simpatic simultan. Subsemnata, obișnuită să facă chestii singură (adică să-mi îmbrac haina fără ajutor, în acest caz specific) mai să calc în străchini, dar m-am oprit la timp. Îl las frumos să mă îmbrace (oh da, la fel de hot poate să fie să te îmbrace un bărbat!) și ieșim la ”separeu”. Detaliu vizual: ”separeul” este o bucățică de metal înfiptă în peticul de gazon, dar suficient de lată să așezi pe ea o cană mică de cafea.
Evident discuțiile intelectuale o iau la vale și o dăm pe triplu X de oameni trecuți prin viață și fără jene verbale de împărtășire a informațiilor.
Râdem, glumim și ne întoarcem în incintă. Minunat de delicat, tipul așteaptă să îi dau haina de blană s-o pună în cuier.
-Parcă e vie! O cheamă Franța! zise el, aruncându-i o privire duioasă.
Să pic pe jos de râs! În viața mea nu mi-a botezat cineva blana. Și cu nume de țigancă pe deasupra! Așa că iubita mea blană, ultimul cadou primit de la tatăl meu cu două luni înainte să-mi spună la revedere din acest plan terestru, a fost botezată inopinat și intempestiv cu o notă definitivă de umor.
Lucrurile nu se opresc însă aici! Pentru că ne rod talentele artistice pe amândoi și triplul X dădea târcoale, vine gluma de autobază iertată și acceptată a domnului: ”Sunt poet, am *ula pe piept!” Mon cher, trebuie să ai sânge în instalație la asemenea caterincă. Mai ales dacă ești femeie cu iz de mironosiță. Slavă Domnului, nu e cazul meu!
”Mâine o să ai subiect de postare,” adaugă monsieur mucalit.
Nu stau mult pe gânduri și o dau de-a dura, evident râzând cu gura până la urechi: ”Atunci hai s-o punem aici!” și exemplific cu ajutorul decolteului dotat cu sutien cu ham. Un gest pasager, subtil (doar nu e spectacol cu public!), cu dedicație specială, primită cu o bună dispoziție regală.
Morala? Glumele și triplul X își au locul lor în viața fiecăruia dintre noi. Asta nu însemnă că lucrurile importante sunt date la spate. O glumă despre o blană merge mână în mână cu eleganță de a ajuta o doamnă să își dezbrace/îmbrace haina. O ghidușie fără perdea nu înseamnă că nu ți se deschide portiera la mașină. Gesturi (aparent) mici pe care noi femeile le uităm în goana de zi cu zi. Gesturi care fac diferența între un bărbat oarecare și un domn, indiferent de vârstă.
Nu voi discuta acum cine este responsabil cu această educație oferită baieților, desi tind să cred că mama are un rol vital. Nu discut deoarece această educație am primit-o de la un domn desăvârșit. Un domn de viță nobilă, prieten de familie, care acum mulți ani și-a bătut capul să îmi facă educația socială în raportul femeie/bărbat. Un domn marcat de istoria familiei sale și de viața din Franța. Am să-mi amintesc mereu cu plăcere cina de la Carul cu Bere și lecțiile despre așezatul la masa, trasul scaunului sau ridicatul domnilor de fiecare dată când doamna se ridică de la masă. Revelația despre cine intră primul într-un restaurant, cum ți se deschide portiera la mașină și unde trebuie să stai în funcție de relația pe care o ai cu persoanele care împart spațiul automobilului cu tine.
”Tipul” (apelativul nu îi face cinste, dar prea multe superlative s-ar putea să i se urce la cap!) mi-a adus aminte, cu cea mai mare naturalețe, despre lecția de bune maniere primită în adolescență. M-a făcut să mă opresc o secundă, să înmoi pasul, să îl aștept să facă toate aceste gesturi nu pentru că trebuie sau pentru că vrea să mă impresioneze, ci pentru că este ceva normal. M-a făcut să-mi reamintesc că nu am de ce să mă simt vinovată: îmi place să fiu rasfățată prin micile gesturi.
Recunosc, am avut și două ezitări. Ezitări din conștientizarea proastei obișnuințe de a face totul repede și singură. Sunt convinsă că le-a remarcat, dar a avut răbdarea și galanteria să treacă peste, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. La a doua țigară am luat-o pe Franța singură. I-am sezizat urma de tensiune corporală, însă era tardiv. A doua ezitare a fost la mașină. Am întins amândoi mâna în același timp, însă am reușit să mă retrag la vreme și să-l las să se ocupe. La nivel celular îi simțeam zâmbetul șmecheresc: fii bună și lasă-mă să am grijă de tine.
Cam atât pentru azi.
Cu drag,
”Țiganca ordinară”
