My body is my temple


Proverb, truism, realitate. Corpul meu este templul meu. Sufletul fericit este liantul care ține cărămizile imbatabile în fața oricăror vitregii.

Purul adevăr, de o minunată simplitate. Unde mai pui că și foarte ușor de dovedit. Dacă dimineața am început-o cu nas de Rudolf și obraji de culoarea sacoului roșu aprins, seara mi-am uitat batistele de hârtie pe podeaua studioului de dans doar pentru că nu am mai avut nevoie de ele.

Cu vreo 3-4 ore în urmă, Facebook îmi dă reminder despre cursul introductiv în dans contemporan susținut de Momo Sanno la Con Sabor. Dădusem mai demult un interested, mi-ar fi plăcut să merg. Pesemne că reminderul a avut ceva magic în el pentru că instantaneu inima mea a luat decizia să participe la clasa din această seara. Vag îmi aminteam că aveam ceva echipament în portbagaj. Plec de la birou și scotocesc în mașină. Hanorac și sneakers de dans. Strâmb din nas. Nici o pereche de șosete. Nu-i nimic! Am destul timp să ajung și să caut în zonă niște colanți și șosete.

Nasul încă îmi curgea, însă m-am pus la drum convinsă că rezolv eu cumva. În cel mai rău caz fac antrenamentul în pantalonii de birou (supraelastici și confortabili). Ajung, parchez, țâșnesc din mașină și aterizez direct în Sansha vis a vis de Operă unde mi-am găsit imediat o pereche perfectă de flexibili. Unde mai pui c-am ajuns și în timp util la clasă. Mi-am târnit hanoracul pe mine și gata.

Între primul pas de încălzire și ultimul exercițiu de relaxare s-a petrecut vindecarea. Focalizarea atenției pe tălpi, pe călcătură, pe fiecare articulație, pe respirație, coloana dreaptă, indicațiile precise și grijulii ale lui Momo, toate s-au armonizat și au declanșat echilibrarea stării de sănătate.

Văd cu ochii minții exact gestul prin care am pus pe podea, lângă perete (ca să nu încurce) pachețelul de șervețele. Ba chiar încercam să îndes vreo două în sân pentru că uitasem că am buzunare la pantaloni! De la primul pas de dans, cvasi-ezitant (primul pe anul acesta) până la elementele de balet clasic care mi-au întins pe chip cel mai larg zâmbet, mintea a alungat tot zgomotul de fond și i-a dat atenția cuvenită corpului, împreună cu fiecare senzație pe care o trăia.

Mă simt mai înaltă, mai puternică fizic. Îmi simt cutia toracică mai mare, respir mai profund. Mi-am permis să experimentez echilibrul, reglarea tonusului picioarelor, bazinului și mai ales al centrului pentru a mă putea înălța pe vârfuri fără să tremur ca o piftie. Coloana mulțumește pentru respectul pe care i-l arăt, dăruindu-mi, la rândul ei, o postură regală. Extensia vârfurilor de la picioare în execuția unui rond de jambe, braț cu picior opus, suspensie, cădere, toate o muzică a sufletului cântată de corp.

Pentru o oră nu a existat nimic în afară de dansul contemporan și corporalitate. Tehnică, senzație, experimentare. O stare aproape de transă, ca un fel de meditație pe un fundal sonor care m-a dus cu gândul la soundtrack-ul filmulului Assasin’s Creed (chiar această coloană sonoră scriu acum).

La finalul clasei îmi simțeam hanoracul lipit de spate și-mi vedeam – cumva din exterior – picăturile de transpirație cum se preling pe frunte. O stare de căldură și de bine. Musculatura pregătită de și mai multă mișcare. Sufletul satisfăcut să-și trăiască pe deplin pasiunea. Am realizat că nu mai am nici guturai, nici stare de răceală de abia când am ajuns în mașină. Am început să râd în timp ce ștergătoarele curățau parbizul plouat și mintea retrăia o parte din exercițiile de la clasă. Mâine o să am un pic de febră musculară. Un genunchi îmi dădea un semnal de junghi când apăsam pe pedale. Perfect! Sunt vie și plină de forță. Sunt intactă fizic și sufletește. Nimic nu vindecă mai bine un dansator decât să revină în elementul său natural: studioul de dans.

Apropos, mi-am lansat o provocare. Timp de de 21 de zile să scriu despre ceva frumos. Azi totul este despre dans. Dans contemporan.