Când sufletul este pregătit să fie fericit, atunci tot Universul se realiniază și-ți aduce în viață acele miracole, experiențe transformatoare care să te ducă acolo unde te simți bine. Pentru că viața bate filmul, cele mai mari șanse sunt să ajungi într-un context cu totul nou, pe care nici măcar nu ți l-ai imaginat sau – cel puțin – de care nu ai fost atașat ca scaiul.
Cu toții începem de undeva, de la o viziune mai mult sau mai puțin autentică, și – adesea – care ne-a fost inoculată de alții (mai dur sau mai cu duhul blândeții). Fie că vorbim despre părinți/familie/prieteni sau societate în general, cineva tot și-a luat timpul necesar să-și bage coada unde nu îi era locul. Este și asta o lecție în sine, doar că o vom detalia în alt articol. Nota bene, „coada” nu intră dacă nu-i permiți.
Viața pe care o trăim este direct și personal rezultatul modului în care gândim, simțim și acționăm. Chiar dacă trecem prin experiențe de suferință, este imperativ necesar să înțelegem că totul este “lucru manual” și că doar de noi ține remedierea și transcenderea către fericire chiar dacă uneori prețul plătit ni se pare uriaș.
Să luăm câteva exemple de idei crețe cu care propriul suflet defapt nu rezonează. Am crescut într-un context în care mantrele erau:
- Viața e grea, trebuie să muncești din greu ca să reușești
- E bine să fii independentă, să nu depinzi de nimeni și de nimic, fă totul singură
- Lasă prostiile, lasă visatul de cai verzi pe pereți, focusează-te pe carieră
- Etc
La vremea respectivă înțelegerea mea era limitată și am permis acestor cozi să mă influențeze până la punctul în care am uitat să visez o viață frumoasă, demnă de o femeie normală și sănătoasă. La vremea aceea nu înțelegeam contextul transgenerațional și nu-mi vedeam părinții dintr-o perspectivă plenară, a propriilor lor vieți și experiențe, ci exclusiv ca mama și tata.
A fost o vreme în care am trăit într-o frică cumplită. Îmi era firca de ziua de mâine, să nu rămân fară job, să nu carecumva să ajung incapabilă să mă întrețin. În perioada asta de frica am și făcut o alegere extremă de frică să nu rămân mama singură. În capul meu rulau programe destructive: cum mă descurc eu cu un copil și doi părinți bătrâni și neputincioși pe care tot eu îi întrețineam? Viață mi-a demonstrat că sunt mult mai puternică decât mi-am imaginat…
Frica m-a adus aproape de colaps, sănătatea mea s-a dus pe apa sâmbetei din toate punctele de vedere. Mi-a luat cinci ani de lucru cu mine însămi (cursuri, tehnici, psihoterapie) să ajung la un punct de seninătate și stabilitate. Inclusiv din punct de vedere medical costurile au fost uriașe. Azi pot spune că am eliminat frica din viață mea și am înlocuit-o cu credință. Stiu ce pot, cine sunt și ce vreau. Stiu că Dumnezeu este mereu de partea mea. Stiu să-mi asum viața mea și am ieșit voluntar din rolurile de victimă și de salvator, în egală măsură.
Acum sunt fericită, sănătoasă și trăiesc fiecare zi ca pe o mare minune. Viață mea este diferită de ce îmi imaginam acum 7-8 ani și radical diferită de perioada copilăriei. Multe lucruri sunt altfel decât mi le imaginam. Tocmai trăind aceste diferențe pot să spun că sunt fericită și că este bine și așa.
Undeva între copilărie și maturizarea timpurie fetița interioară s-a rătăcit pe drum. Undeva între tinerețe și parentificare femeia a uitat dorința și naturalețea de a avea propria familie. Undeva pe lungul și anevoiosul drum al nopții către zi am făcut niște alegeri mânate de fircă și neîncredere. Acum o viață în urmă visam să fiu mireasă, mamă, iar centrul Universului meu să fie propria familie. Undeva pe drum a apărut zgomotul de fond și am căzut în extrema transformării într-un “bărbat bine” și a trasului ca boul în jug. Mă uram atât de tare și m-am pedepsit atât de tare încât era să mor înainte de vreme. Din anumite puncte de vedere am și murit… apoi am înviat.
Ca să pot învia am avut nevoie ca voința și putința să se alinieze. Am avut nevoie să renunț la atașamentul de viziunile vechi și foarte vechi. A trebuit să accept că viața merită trăită chiar dacă nu se conformează modelului Hollywoodian. A trebuit să învăț să transform experiența de suferință într-o poveste cu happy end. Fiecare uncie de efort investită în propria vindecare și transformare merită indiferent cât de scump pare prețul plătit la acel moment. A trebuit să învăț să mă iubesc pe mine însămi înaintea oricui altcuiva. Cum ai putea să-i oferi altui om iubire când tu nu știi cum să te iubești pe tine însuți?
În secunda în care am decis că aleg să trăiesc, să fiu fericită, să trăiesc o viață minunată prin care să-mi onorez, în egală măsură, strămoșii și copilul din lumea spiritelor, atunci viața mea s-a reorganizat, natura feminină s-a manifestat și am intrat pe un drum minunat de surprinzător sau surpinzător de minunat.
Am atras partenerul potrivit mie, un bărbat în egală măsură matur, plin de viață, tandru și protector. Am descoperit că împreună cu el funcționez și trăiesc din zona de plin, nu dintr-un gol pe care disper să-l umplu cu altceva. A dispăruit obsesia măritișului și a făcutului de copii. Bucuria mea este să ne descoperim unul pe celălalt și să creștem împreună. Tot ce trăiesc de bine sau mai puțin plăcut, lui vreau să-i povestesc primul. Nevoia mea de descendenți este satisfăcută de proprii lui urmași. Atât timp cât contribuția mea emoțională la viața lui sunt fericirea, liniștea și căldura pe care numai o femeie i-o poate oferi bărbatului ei, atunci – indirect – există un impact pozitiv și către urmași.
El este unul dintre cele mai frumoase și înțelepte daruri de la Dumnezeu. Iar Dumnezeu a așteptat răbdator să decid să fiu fericită și să fac ceva să ies din malaxorul în care singură mă bagasem. Cum spuneam, viața bate filmul și o bate foarte frumos.
Despre viața profesională povestim altă dată. Vă spun un secret, când te-ai decis să fii fericit, Dumnezeu pune lumina Sa în toate aspectele vieții, fie că vorbim despre sănătate, casă, familie sau sursă de venit/profesie/carieră.
