Stela… aud o șoaptă îndepartată în colțul drept al minții. Tresar o clipă și ascult. Mă ascult.
Stela… Nu, nu e Bebe Stela, pisica mea cea mică. E Stela lui Jaquiron. Este acea ipostază sofisticată care poartă în suflet răni adânci din războaie demult uitate. De ce o aud tocmai acum? Nu mi-e dor de ea și nici nu mă supără ceva mai mult ca în alte dăți.
Stela… ce cauți în mintea mea, imagine din oglindă? Apari neinvitată, după o zi de muncă lungă și grea, când printre ture de mașini de spălat și urlete la providerul de internet simt cum mă doare carnea pe mine? Ce vrei să-mi spui? Tocmai acum.
Mă provoci să scriu? Dacă da, îți mulțumesc! Aveam nevoie de o provocare. Ai tras cu urechea la discuția despre o antologie și despre scris împreună ceva SF? Mai SF decât viața ce să fie oare?
Draga mea Stela, mă faci să plâng! Naști fantome din trecut și bântuială cu oboseală să știi că nu fac casă bună. Mă păcălești să fiu nostalgică atunci când privesc și merg numai înainte. Trecutul e trecut, oglindă dragă! Lasă-l acolo. Și-a făcut treaba.
Nu știu dacă ție ți-a luat vreodată foc creierul de prea multă concentrare. Deși îmi amintesc biroul tău grandios, cu lemn masiv și ferestre franceze. Așa ceva nu se obține tăiând frunze la câini! Probabil și tu ai făcut un milion de lucruri simultan până când începeai să miroși a ars. Îți vine să crezi că sunetul monoton al mașinii de spălat este o plăcere? Ciudat, dar îmi culcă miile de gânduri pentru un moment de respiro.
De ce acum? De ce azi? Mă tragi de neuroni când sufletul meu se trăiește în scris, însoțit de sforăitul blând al motanului Figaro, lipit de coapsa mea stângă în timp ce tastez literă cu literă. Te văd frumoasă și roșcată, cum mă privești misterios, cu o brumă de zâmbet șiret în colțul gurii. Da, știu că-s indisponibilă emoțional. Încă mai semănăm din acest punct de vedere. Dar nu sunt tristă. Sau nu mai sunt tristă. Nici nu mai îmi este frică. Mi-am accepta forța și nu mai fac rabat: merg pe drumul meu. Teoretic ar trebui să mă simt fericită. E important că nu sunt nefericită. Azi sunt obosită și nu mai oscilez între emoții. Zâmbesc spre vărgata Regina care m-a traversat într-o încercare discretă de a mi se culca în brațe. Dar tastele cu pisica nu se pupă, așa că și-a luat locul de-a dreapta mea.
Ce vrei să îmi arăți, dragă Stela? Viața merge înainte și numai înainte. Mai devreme sau mai târziu, învățăm și lecția asta. Slavă Domnului! Cu bune și cu rele, trecutul își vede lungul nasului și stă acolo, cuminte, pe loc. Ce muzică bună pune vecinul meu! Sar de la una la alta, dar n-am cum să nu apreciez muzica de calitate. Până la urmă muzica și scrisul sunt piese din sufletul meu!
Vieții nu-i pasă că n-ai net și că lucrezi de pe hotspot. Nu-i pasă nici că nu-ți merge serviciul de TV prin cablu. Nu cred că-i pasă nici măcar de mașina de spălat. Ea curge indiferentă înainte. Dacă alegi să curgi în aceeași directie bine, dacă nu, iarăși bine. Vieții nu-i pasă nici că voiai să faci sport, dar tu te-ai mobilizat să aduni rufe.
Voiai cumva să mă convingi să stau puțin eu cu mine însămi? Ți-a ieșit figura. Doar că e o nepotriveală cu imaginea din oglindă. Tu ești așa frumoasă și elegantă, fardată complet, îmbrăcată în taiorul tău bleumarin făcut pe comandă. Eu butonez de pe canapea, în haine de casă, blondă și zăludă, cu umerii înțepeniți de tensiune și o senzație acută de greață pe fond de oboseală. Te salut, Stela! Da, eu vorbesc despre exteriorul meu, iar tu ești reflexia mea interioară. Și asta este o oglindă.
De-ar veni netul ăla mai repede! O comedie de fete pe Netflix și somn cât încape. Deși opțiunea carte deșteaptă cu pisoii în brațe este o variantă la fel de faină.
Te îmbrățișez, draga mea amintire. Îți mulțumesc pentru introspecție. Te-aș invita la o cafea când sunt mai odihnită, însă cred că o prefer pe Tasha cea veșnic tânără în suflet și priviri. Veselă și desculță pe nisip, cu cana de cafea sprijinită de treapta casei de pe plajă. Te rog să mă ierți, dar azi sufletul meu este un pic obosit de prea multă maturitate. Și dacă stau bine să mă gândesc, m-aș prefera pe mine, cea actuală, fără reflexii din trecut, cu o pălărie de paie și ochelari mari de soare, bântuind relaxată prin magazine și cafenele – în imaginația mea de acum – pariziene.
Hai te pup!
