Acest post o să doară. Rău. Fără scrisuri mici pe ecran. O să doară ca și cum v-ați epila pentru prima dată cu ceară. Fără anestezie. Este un bilet sigur spre iadul al cărui nume este INTROSPECȚIE.
Fiecare are în viața lui (ei) sentimentală măcar o situație în care și-a furat căciula singur (sau singură). Ce este foarte distractiv, oricât de adânc îngropăm amintirea, ea are nerușinata tendință să ne muște de suflet fix când ne e lumea mai dragă.
Am văzut situații dramatice. Am și trăit câteva. Mă bucur că le-am supraviețuit și că n-am trecut gâscă prin apă (am rămas cu măcar o lecție învățată). Mă închin cum sistemul meu de sprijin nu mi-a dat un șut în derriere la cât de razna eram! Cei care aveți cât de cât experiență de viață v-ați prin deja că iadul ni-l facem singuri, cu mânuța noastră.
Recent am citit un post despre faptul că nimeni nu stă acolo unde suferă. Ba bine că nu! Teoria o știm cu toții, practica ne omoară! Sau până nu dai cu capul de pragul de sus nu te-ai deșteptat. Câte cupluri nu stau împreună pentru copii sau din teama de singurătate sau din teama de ”ce-o să zică lumea dacă divorțez/mă despart”? Sunt mii de modele de ghiulele legate de picior. D-alea așa de grele că dacă le aruncă cineva în Dâmbovița se scurge apa pe cealată parte a Terrei!
Been there done that. În trecutul nu foarte îndepărtat și subesemnata a avut o perioadă de noaptea minții. Una d-aia gravă, rezultat de stress și presiune socială. Eu când vă spun că Bărbosu’ mă iubește să nu râdeți. Și ca un făcut, pe lângă prietenele de bază mi-a pus în față oglinzi cu pantaloni care mi-au băgat mințile în cap.
Se făcea că mă apucase amocul de autodistrugere și m-am îndrăgostit lulea. Dar așa de lulea că puteai să mă pui pe șina trenului și aș fi râs isterico-drogată. Două perechi de palme nu m-ar fi trezit la realitate. Omul băiat bun de felul lui, dar nu cu și pentru mine. Chiar nu-i rău deloc tipul: e smart (și mie îmi plac bărbații smart), e pe picioarele lui (bine de tot), alea alea, scântei, chimie și mult bla bla. Mi-a luat destul de mult să mă lămuresc că e făcut pentru altă femeie. Adică mi-a luat cât mi-a luat ca să pricep că am fost puțin mai mult decât un booty call, dar cam pe-acolo. Și indiciul pe care anii chiori nu m-au lăsat să-l vad a fost fix disiparea mea în el, în nefireasca mea încercare de a fi conformă, cuminte, așezată și cu ștampila pe frunte că-s a altcuiva decât a mie însămi.
O să vă scutesc de lacrimogene, chiar nu e cazul. Am învățat mult de la acest bărbat. Din punct de vedere profesional. Am învățat – în iadul propriu – că iubire e chestia aia împărtășită în care fiecare este o prioritate pentru celălat. Am învățat și lecția aia usturătoare că bărbatul cu care nu-ți faci sărbătorile (că nu ai tras tu suficient de el! Ce dracie mai e și asta?!) nu e bărbatul tău. Dar cea mai prețioasă lecție pe care am învățat-o este că omul tău, acela care chiar te iubește, când îți vine să te dăruiești complet și să te volatilizezi în el și-n fericirea lui (indiferent de motiv) te oprește. Îți mulțumește frumos și-ți arată (fapte, nu vorbe!) că pentru el fericirea de cuplu este fericirea împărtășită. Nu are nevoie de o martiră, ci de o femeie fericită, împlinită și ferită de suferință, cel puțin din partea lui.
Deznodământul? Simplu de previzionat. Metoda mai puțin: modern îi zice ghosting. Pe vremuri îi zicea ”dispari ca măgarul în ceață.” Și nu o dată, ci de două ori. Model repetitiv și deja intuit a doua oară. Iadul? Să fii tu cea care formulează frazele decisive astfel încât să fie clară situația. De netolerat la vârsta maturității să te aștepți să scapi cu obrazul curat sperând că cealaltă persoană nu te va confrunta și nu va verbaliza nimic.
Și acum vin oglinzile. Amandouă masculine, amândouă importante pentru mine.
Prima oglindă, un dar de la Dumnezeu/Univers sau cum vreți să îi ziceți. Un tip pe cât de puternic, pe atât de sensibil și înțelept. Îngerul meu păzitor, cu un umor numai de noi doi înțeles. Serios, câte ați face față la niște înjurături bine plasate dacă nu v-ați pune sufletul în mâinile acelui om? Lungi discuții pe teme atât de simple și de logice. Analiză pe text (adică pe moi) făcută din trecut și până în prezent, cu bune și cu rele, cu o gingășie și căldură pe care puțini oameni au noroc să le trăiască.
Ultima relfexie minunată? Cât de mult contează cum te desparți de cineva. Responsabilitatea dintr-o relație se continuă și în modul în care îți iei la revedere. Un adevăr așa curat și frumos spus. Cum de nu m-am gândit niciodată la acest aspect?
A doua oglindă. Un tânăr foarte talentat și ambițios. De ce ai dat a doua șansă? Nu știai că o să fie la fel? Scurt pe doi! M-a pus pe gânduri și am avut puterea să recunosc că am făcut-o pentru mine. Știam că nu există viitor (doar mai bătătorisem acea cale), dar a doua șansă a fost pavăza mea împotriva perfidului ”what if?”
Două oglinzi. Ce au în comun? Faptul că sunt bărbați. Încercați de viață fiecare în felul lor. Curajoși, ambițioși și cu laturi artistice foarte dezvoltate. Încă ceva: mă cunosc de foarte mult timp (cam la jumătate din timp unul față de celălalt).
Și uite așa am trăit povestea cu furat căciula singură. Doar că – a doua șansă sau nu – eu am fost norocoasă și am ieșit din iadul lucru manual. M-am automutilat suficient cât să nu mai vreau să mai îmi fac așa ceva. Sigur, puțin kinky, puțin rough, puțin Grey nu strică, însă nu în matters of the heart. Cum spuneam mai devreme, vindecarea cere mult mai mult efort decât prevenția, dar dacă tot ai comis-o, măcar să înveți lecția și să nu o mai repeți.
Sunt foarte multe lecții frumoase care ti se revelează. Doar să ai ochi pentru minuni. Și când crezi că ție n-o să ți se mai întâmple nimic bun vine Bărbosu’ și-ți dă una frumoasă rău. Nu contează cât de lungă sau scurtă. Dar îți dă una de manual, încât te întrebi cât de prost ai fost să ai nevoie de oglinzi să pricepi cum stă treaba. Primești o pauză de la morișca zilnică și ajungi să te crucești de normalitate. Toate siropăriile de chick flick-uri sunt ale tale. Fiecare gest e de un romantism de poveste. Așa de pufos și sclipicos e totul că ajungi să respiri și tu drăgalașenie și atenție în fiecare gest.
Și brusc îți vine mintea la cap: de acum înainte nu mai fac compromisuri! Nu mai vreau jumătați de măsură. Viața e prea scurtă și prea frumoasă să ne batem joc de ea.
Introspecția doare. Până când ți-ai învățat lecția. Până când pricepi că trebuie să poți spune cu toată gura sunt fericit/ă. Dacă nu ești fericit/ă, pleacă! Ai grijă cum pleci, dar nu rămâne unde este suferință. Nu rămâne unde un cariu al frustrării roade și dezintegrează tot. Nu rămâne din convenție acolo unde simți că nu e ca în povești. M-am plimbat prin iad și m-am întors. Nu rămâne în iad, mai ales când ai experimentat povestea frumoasă. Mai devreme sau mai târziu putregaiul își va scoate colții și te va fi lăsat bucățele dezumanizate și îndurerate. Pentru cine sau pentru ce să platești așa preț?
Revin la prima oglindă. O iubesc mult. Nu mi-e nici teamă și nici rușine să (i-)o spun. Ești fericit/ă? Întreabă-te mereu până răspunzi afirmativ. Până la urmă fericirea o căutăm cu toții. Pentru asta trăim.
