Am scris despre dans de vreo două ori în 39 de ani. Și totuși viața mea stă sub semnul acestei arte de vreo alți 21 și un pic. 
Ba chiar există o legendă urbană care spune că de câte ori mama asculta muzică în timpul sarcinii, subsemnata începea să se agite cu cea mai mare bucurie… Tind să cred că există o boabă de adevăr, mai ales că prin dans îmi încarc cel mai bine bateriile.
Dansez de plăcere. Dansez pentru că nu îmi pot imagina propria existentă fără dans. Dansez pentru că atunci uit de orice mă doare (mai puțin vânătăile de la contemporan dacă nu am ce face și vreau să ma chinui puțin ). Când dansez totul are sens. 
Viața devine perfectă și, în ciuda faptului că am dansat inclusiv cu lacrimi în ochi, rănile – mai ales sufletești – s-au vindecat miraculos. Cine a dansat cu mine știe că râd teribil de mult când dansez.
În același timp, dansez responsabil. Cum adică? Poate că m-a disciplinat baletul început la trei ani. Poate ca m-au responsabilizat anii de dans sportiv de performanță. Poate că m-au maturizat anii de tango intensiv. Poate că totul ține de firea mea, dar cred cu tărie că dansul fără tehnică este doar o manifestare terapeutică și nu dans-artă. Am petrecut mii de ore de dans învățând și practicând. O fac și acum. Am investit (și voi continua să o fac) pentru a deveni mai bună, mai tehnică, mai atentă, mai performantă. Eu VREAU să înțeleg de ce trebuie să execut o anume figură și cum să o fac. Mă interesează să înțeleg și să învăț corect fiecare pas, fiecare mișcare. Vreau pentru că sunt competitivă. Vreau pentru că odată ce stăpânești tehnica unui dans capeți libertatea artistică: te poți exprima emoțional în mod armonios, artistic, plăcut ochiului și partenerului.
Eu nu (prea) dansez singură. Nu mă dau pe spate solo-urile. Cred că dansul este o expresie pură și privilegiată a conexiunii cu persoana cu care dansezi. Iar când e multă e Paradis, e wow, e fix cum trebuie!
Așa cum ador dansurile cu partenerii extrem de buni din punct de vedere tehnic și suficient de generoși să ofere emoțional, așa mă bucură să ofer o experiență memorabilă la rându-mi. Iar pentru asta trebuie să învăț. Să merg la cursuri, să fac lecții private, să merg la workshop-uri. Nu este suficient doar să ai kilometrii de dans la bord. Îți trebuie și know how. De abia atunci te poți juca. Poți propune, poți accepta sau refuza ce ți se propune. De abia atunci poți să dai frâu liber imaginației și să dansezi (nu să execuți rigid mișcări robotice).
Eu NU dansez ca să agaț. Aceasta nu este o afirmație ușor de mestecat pentru ipocriți, pentru cei slabi de înger sau pentru pudici. Din păcate, am văzut destule situații sau am trăit pe pielea mea diferite încercări mai mult sau mai puțin amuzante. Nu am nevoie de dans pentru a stabili un dialog intim cu o persoană care mi-a atras atenția. Dacă acesta se întâmplă să fie și un bun dansator consider că este un bonus excepțional.
Evident, fiecare este liber să facă ce vrea (în limita bunului simț). Asta nu înseamnă că elimin din ecuație componenta senzuală a dansului. Sub nicio formă! Ba chiar mă bucur din plin de ea. În anumite momente dansul este – pur și simplu – expresia pe verticală a unei dorințe pe orizontală. Doar că atunci devine o experiență privată care nu se desfășoară înspre îngrețoșarea sau deranjarea celorlalți dansatori (la un party, spre exemplu). Dansul ca artă este plin de grație, eleganță, senzualitate și misticism. Senzualitate, am spus. Nu sexualitate sau vulgaritate.
Pentru cei care dansăm de dragul dansului abordarea cu responsabilitate și maturitate a acestei forme de artă nu înseamnă o constrângere. Este o formă de respect față de noi înșine și față de artă în sine. Să nu uităm, dansul a fost înainte de toate o expresie artistică a conceptelor sacre.
Nu mă pot imagina fără dans. Nu aș respira fără dans. Mi-au trebuit 20 de ani de învățătură și practică să îndrăznesc să cochetez, ocazional, cu cea mai sofisticată formă de dans: contemporanul. Mi-au trebuit două decenii să mă decid la o oficializare a pasiunii mele: certificarea ca instructor de dans și ca arbitru în sistemul Dance Judge. Pentru un dansator de performanță, obișnuit cu munca asiduă, cu formalizarea actului, cu competiții, rezultate și infinită disciplină, acesta este un pas natural. Mai mult, am decis că vreau să experimentez în afara granițelor cunoscute și să mă licențiez ca instructor de FETNO aerobic.
Cam asta se întâmplă când iubești: încerci să devii cea mai bună versiune a ta. Iar eu iubesc dansul, muzica și mișcarea.
