Sunt momente în viață când auzim până la refuz anumire replici standard sau subiecte la modă. Pentru mine una dintre saturații este sintagma ”femeie puternică”. Două cuvinte alăturate folosite atât de mult, atât de des, atât de prost încât și-au pierdut sensul și au ajuns o bășcălie până și pentru femei.
Dar… când ești pregătit se întâmplă o minune și cineva pune puterea lângă femeie în așa fel încât produce o revelație. Sau, mai bine zis, acest cineva pune puterea lângă tine, concentrându-se pe tine și aducând la suprafață întreaga ta forță, cu responsabilitate și asumare. Este o infinită intimitate în a te dezgoli sufletește în fața unui alt om. O vulnerabilitate și un abandon în fața lui ”fie ce-o fi” pentru ca acest fie suspendă în câteva secunde scenarii nenumărate care se pot solda cu răni sau vindecări profunde. Cuvintele sunt sărace să exprime puterea momentului în care vulnerabilitatea îți este salutată. În acea clipă trăiești semnificația lui ”Namaste”. La propriu, pe pielea și sufletul tău!
Este o infinită forță să răspunzi blând și curat sufeltului dezgolit. Pentru că nu o poți face decât dacă reciprochezi și te plasezi la fel de vulnerabil, la rândul tău. Minunea vine din conexiune și din folosirea corectă a sensurilor cuvintelor. Pentru că suntem oameni și avem nevoie să vorbim cu toată ființa: cu cuvinte, cu gesturi, cu senzații, cu trăiri, cu energie.
Când pui în cuvinte intenția clară și neîntinată faci minuni. Spulberi temeri și dai jos măștile celuilalt cu gingășia cu care mâna ta îi șterge lacrimile. Mai ales când sunt lacrimi de femeie. Trebuie să fii bărbat în toată puterea cuvântului să poți face așa ceva. Este un soi de chirurgie pe cord deschis, fără anestezie. Mulți fug. Dar când e să fie o minune, dai de o stâncă. Trebuie să fii o stâncă abruptă, aplecată deasupra unei ape învolburate, din greu bătută de vânt, dar și sărutată de soare, să lași lacrimile să curgă și când vine timpul să le ștergi urmele cu răbdare tandră, fără a aștepta nimic în schimb. Fără a cere ceva în schimb. Fără a profita de vulnerabilitatea completă a celui care ți-a dăruit cea mai profundă parte din ființa sa.
Este o minune în sine să fii privilegiat să trăiești un asemenea moment. Să ți se spună ”tu ești puternică” fără miștouri, fără complezență, fără golire de sens. Din contră, primești o nouă perspectivă, una la care poate nu te-ai gândit niciodată. Trebuie să ai multă putere să spui ”dar nu vreau să fiu puternică”, având senzația că ți se repetă o placă de care te-ai săturat. Atunci are loc o minune: stânca îți amintește că aveți aceeași forță, poate doar exprimată diferit. Îți amintește că ești croit într-un fel în care poți să crești așa cum doar ai îndrăzni să îți imaginezi.
Iar asta îți dă de gândit. Mie îmi aduce aminte că atunci când eram mică lui Moș Crăciun îi ceream păpuși sau timp cu tata, nicidecum putere. Când am crescut îi ceream Universului să-mi dea un drum cu povești de succes. La maturitate mă rugam să am putere să rezolv situații de viață și de moarte (la propriu). Să am putere, nu să fiu puternică. M-am izbit atât de des de apelativul ”femeie puternică” încât am făcut alergie.
Vorba lui Eleaonor Roosvelt: „femeia e ca o punguță de ceai: nu știi niciodată cât de tare este până nu o vezi cum fierbe.” Credeți-mă pe cuvânt, nu este nicio plăcere să fii fiartă de viață.
Straniu este că atunci când îți asumi să ceri ajutor sau să cauți sprijin, Dumnezeu îți dă o putere greu de imaginat. Îți dă și lacrimi, să simți că trăiești. Îți dă și suspine, parcă să te forțeze să te eliberezi de legăturile pe care singur ți le-ai înnodat. Îți dă atâtea până ajungi să spui singur că mai poți duce. Te călește. Iar după ce te-a călit bine, îți răspunde la rugăciuni. Îți dă omul în fața căruia te poți arăta slab, fără frică. Acel om cu structura atât de solidă încât îți oferă pieptul drept batistă și o îmbrățisare sănătoasă scut în jurul sufletului tău. Când abandonezi lupta zilnică și-ți lingi rănile, Dumnezeu îți dă omul care îți pune în fată propria-ți putere, cu respect și integritate.
Mulțumesc!
