Muzica sau ceea ce se putea numi acel zgomot insuportabil nu se mai oprea, iar picioarele mele obosiseră de atâta dans … sau ceea ce se putea chema ceea ce făceam eu spre a distra slinosul public care frecventa Epsilon Zeta, regele cluburilor de noapte din întreaga galaxie Meglena. Deja mă săturasem, în seara asta ajunsese, şi tot ce îmi doream era să mă transform, din nou, în femeia obişnuită, veselă, relaxată, poate chiar studioasă din timpul zilei.
Poate părea ciudat că o persoană care lucrează într-un astfel de bar să fie normală, curioasă în ceea ce privește cultura, bineînţeles că toți așteptau ca o „dansatoare” să fie o femeie uşoară, dar … Bine, v-am plictisit destul. Tot ce vreau este să vă povestesc ce s-a întâmplat în acea seară.
Ieșisem din schimb de câteva minute când Minute, coechipiera mea, a venit în cabină să îmi spună că mă caută un vechi amic. „Hmm!” mi-am spus eu. „Cine putea să fie acest vechi amic? Nu țineam minte să am așa ceva; eu aveam ori prieteni, ori dușmani, aceștia din urmă predominând”. Curioasă, am coborât scara spiralată şi alunecoasă de câtă băutură şi mai ştiu eu ce alte mizerii curseseră pe ea şi am înaintat, sigură de mine, printre zecile de indivizi mai mult decât dubioşi şi mizerabili, până în budoarul de intrare. Surprinzător, n-am găsit pe nimeni acolo, dar Riky – portarul – mi-a înmânat un bilețel pe care „un domn bine, tânăr şi evident bogat mi l-a lăsat în grija lui” – citez cu exactitate cuvintele acestuia.
„Te aştept la Fântâna Speranţei. Vino până la 24, orele standard.
Trebuie să te văd neapărat.
Cu drag, Amicul tău!”
„Ciudat bilet”, mi-am zis. Dar „curiozitatea a omorât pisica,” aşa că mi-am luat jacheta şi nelipsitul disruptor şi am părăsit clubul. Deşi mi-era cam frică, m-am dus să-l întâlnesc la Fântâna Speranţei, un minunat monument arhitectonic rămas de pe vremea primilor colonizatori ai Gorei 3. Deja mă gândeam la EL şi nu la țăcănitul care n-avea ce face decât să-mi distragă atenţia de la tot ce aveam eu de făcut. Şi l-am găsit… Era impunător – deşi îi vedeam numai spatele – pletele verde-închis îi fluturau uşor în briza călduţă. S-a întors, deodată! Niciodată nu rămăsesem fără suflare în faţa unui bărbat. De obicei ei rămâneau împietriţi când mă vedeau: pielea mea bleu deschis – unică în întreaga Meglena – îi cucerea imediat şi eu învăţasem de mică să mă port cu ei. De data asta, însă …
– Te aşteptam. Vocea era perfect masculină, vizibil tandră. Nu eram sigur că o să vii. Mi-am dat seama că minţea sau, mai mult, am simţit-o; fusese mai mult ca sigur că o să vin.
– Cine eşti? Eu nu te cunosc. Glasul îmi tremura, anticipând un eveniment important.
– Amicul tău. Era calm, sigur de ceea ce zicea. Şi acum mă cunoşti.
– Nu ai un nume? De unde mă ştii?
– Dacă mergi cu mine voi avea timp să-ţi răspund la toate întrebările care te chinuie.
Involuntar am început să păşim alături; se părea că ne îndreptam spre centrul oraşului, dar acum nu mai eram sigură de nimic, căci cel de alăturea mă fermecase total.
– Mă numesc Njord. Şi te-am ştiut dintotdeauna …
– Cum e posibil! Acum frica îmi revenise, dar EL mă luă uşor de mână şi-mi şopti liniştitor:
– Nu te teme, cu mine eşti în siguranţă. Mergi cu mine şi totul o să fie bine … Poate că-n loc să mă calmez ar fi trebuit să intru în panică, să-l lovesc şi să fug cât mai repede şi mai departe posibil. Dar n-am putut …
Brusc mă trezi din reverie.
– Ce ţi-ai dori cel mai mult?
– Poftim? Auzeam eu bine? Ce să-mi doresc? Când?
Cu un zâmbet luminos şi blând îmi explica:
– Nu există nimic pe care să-l doreşti mai mult decât orice în această viaţă?
Am stat să mă gândesc câteva minute bune până să-i răspund şi, între timp, am observat că ajunsesem aproape de parcul de distracţii. El aştepta răbdător răspunsul meu; parcă mă şi înghionti ca să mă grăbesc.
– Cred că întotdeauna mi-am dorit să ajung altceva decât o „prăpădită” de „dansatoare” în Epsilon Zeta. Am sperat că voi ajunge o personalitate în lumea arheologo-simpatiei …
– Chiar aşa de mult ţi-ar fi plăcut să strângi la piept obiecte vechi şi să trăieşti ce au trăit şi ele? Era vădit surprins. Ştii bine că nu tot timpul ai parte de lucruri frumoase. Să ne gândim la Pompeiul pământean, ai rezista şocului trăit de bieţii muritori?
– Cred că da. Nu mai ştiam ce să-i spun.
– Şi nu ţi-ai dori nimic altceva? … iar ochii i-au sclipit într-un mod ciudat.
– Un soţ drăguţ şi un copil frumos. „Hm! Mă cam luase valul – Eu întotdeauna detestasem căsătoria! „Crezi că aş putea avea toate astea într-o viaţă viitoare?” întrebarea îmi scapă fără să vreau.
– Sunt sigur. Meriţi din plin o viaţă frumoasă.
Tăcere. Tăcere deplină. Trecuserăm de parc şi ne îndreptam către zona instituţiilor. Niciunul din noi nu mai zicea nimic, deşi aveam impresia că dialogul nostru continua netulburat. Căpătase atâta încredere în EL! Braţul lui îmi cuprinsese mijlocul, iar eu mi-am sprijinit capul de umărul lui. Oboseala mă cuprindea uşor, dar nu neplăcut, ci parcă mi se făcuse un pic somn…
– Hai să urcăm până pe terasă! Vocea lui suna mult prea puternic şi energic pentru creierul meu adormit, însă l-am ascultat.
Am urcat sute de trepte râzând şi sporovăind despre nimicuri pe care nici nu mi le mai amintesc. Nu ştiu când am ajuns şi pe terasă. După câte antene erau, trebuia să fie Centrul de Difuzare Televizată, dar nu conta; totul era atât de frumos! Pe cerul întunecat al nopţii goriene strălucea „Luna”, roşietică şi visătoare iar mii de steluţe clipoceau dulce şi – parcă – uşor batjocoritor.
– Nu-i aşa că-i frumos? am exclamat dintr-un impuls incontrolabil.
– Nimic însă nu e mai frumos decât tine în lumina „Lunii”. Ochii lui mă încălzeau şi-mi tulburau minţile.
Sufla, deja, un vânticel mai rece, dar eu nu mai simţeam nimic în afară de EL. Parcă mă înconjura din toate părţile şi de nicăieri… Era un sentiment pe care nu-l mai trăisem niciodată şi, ceva din adâncul sufletului, îmi spunea că asta e o noapte mare.
– Cora.
Era prima oară când îmi rostea numele; ceva în modul în care o făcu mă nelinişti: era ca o chemare …
Mă privea fix şi ochii i se întunecaseră. Ca şi cum nu şi-ar fi dat seama ce face, mă sărută uşor. Nu l-am respins, nu puteam să-l resping. Apoi a redevenit cel ce fusese.
– Hai să traversăm pe cealaltă terasă! era din nou pus pe şotii.
– Dar pasarela este mult prea îngustă!
– Hai! Putem s-o facem. Nu te teme, totul o să fie bine.
Simţeam că totul o să fie bine şi am acceptat. Între timp mi se făcuse şi mai somn, de abia mai puteam să-mi ţin ochii deschişi.
– Am ajuns. Trec eu primul.
Am stat şi l-am privit cum trece pasarela, uşor şi agil… Dacă el putea, puteam şi eu. De pe partea cealaltă îmi întinse mâna încurajându-mă:
– Vino, mergi cu mine … Mă temeam şi totuşi am făcut primul pas – mi se făcea somn, tot mai somn.
––––––––––––––––––
– Treci! Eu am putut.
Am înaintat până la mijloc şi am simţit cum mi s-au închis ochii şi cum pasarela s-a frânt, dar EL m-a prins de mână şi mi-a spus:
– Totul e bine, amândoi am trecut pe partea cealaltă.
Atunci m-am simţit liniştită, calmă.
Era călduţ şi pletele lui verzi fluturau în briză, iar eu mă simţeam mai bine ca niciodată. Ştiam că trecusem pasarela cu bine …!
……………………………………………………………………………………….
„Este, cu adevărat, o tragedie. Cea mai bună „dansatoare” Epsilon Zeta din ultimul deceniu a fost găsită, azi, moartă, în faţa sediului nostru de televiziune. Se pare că ea a decedat cândva în cursul nopţii, executând o periculoasă traversare pe pasarela dintre cele două terase. Din nefericire pasarela s-a rupt şi celebra „dansatoare” a căzut, găsindu-şi sfârşitul. În memoria ei, clubul Epsilon Zeta va căpăta un nou nume, după cum ne-a informat patronul acestuia.”
– Într-adevăr, voi schimba numele localului în Clubul „Cora Deveaux” cea mai bună „dansatoare” de pe Gora 3.
– De ce credeţi că …?
Vocea impersonală şi neinteresantă continuă la nesfârşit…
