Undeva, cândva, pe o planetă oarecare o creatură cu șase mii de membre își târa existența și așa destul de precară. Parcurgea încet ceea ce mintea sa definea drept drumul de acces spre locurile de stază. Se instala încet, încet lipsa de radiații pe care creatura le percepea. La un moment dat un lucru ciudat a fost simțit de organele sale senzoriale… dar peste câteva secunde bizarul semnal dispăru, creatura putându-și continua în liniște drumul.
– Unu, doi, trei, patru, cinci, șase mii!
Era a milioana oară când gigantul miriapod își număra picioarele. O, Zei atotputernici! Ce am făcut să merit o asemenea înfățișare? Un corp cilindric, cu burta mare și mii de picioare! Și mai trebuie să parcurg și drumul ăsta infernal spre locașurile de stază! Zei, dacă m-auziți faceți să fiu și eu unul dintre Aleși!
Când își încheiă lamentația, Miriapodul începu din nou să pășască încercând să-și desprindă gândul de la condiția sa de posibilă Larvă Entitară. Toți cei care parcurseseră Drumul spuneau ca locașurile de stază sunt Paradisul, dar el știa mai bine că o semi-hibernare indusă de narcotice nu avea cum să fie divină. Cei care mai reușiseră să se-ntoarcă erau ceva mai mult decat niște Zombi. Chiar dacă tratamentul fusese încetat nu prea mai puteau diferenția realitatea de propriile lor fantezii… Deci ce putea să fie atât de minunat? Nu-și dorea decât să fie unul dintre Aleși și dacă acest lucru s-ar fi întâmplat, atunci ar folosi Puterea caștigată spre a distruge acest obicei malign și Creaturile vor putea trăi o viață adevărată.
– Alo! Imbecile! Ne me foule pas! Que suis-je? (- Imbecilule! Nu ma călca în picioare! Ce sunt eu?)
– Pardon?
Miriapodul căscă ochii mai mult decât ar fi crezut posibil. Un lichid de frână care vorbește franțuzește?! Va fi destul de greu să se înțeleagă, dar printr-un efort de voință își aminti franceza pe care mama lui îl învățase.
– Je m’excuse, mais je ne parle pas si corectement la langue Francaise (Îmi cer scuze, dar nu vorbesc prea corect limba franceză)… bângui jenat.
– Ca se voit. (Se vede.) mormăi dezamăgit Lichidul de frână. Bine, hai s-o luăm pe… pe orice limbă vorbești. Spre informarea ta eu sunt un Lichid de frână special, de origine franceză și nu admit să fiu călcat în picioare ca orice om de rând, așa că…
“- Doamne ce logoree!” scrâșni în gând Miriapodul. “Poate că nu i-ar strica să fie puțin netezit de cele șase mii de picioare ale mele.”
– Nici să nu-ți treacă prin gând să treci peste mine, “petit” insolent! (… obraznicătură “mică”)
– Ești și telepat?
Miriapodul se simțea rușinat.
– Nu, dar oricine știe să interpreteze expresia feței, așa că te avertizez…
Iar începea Alteța Sa Regală Logoreicul de la France, determinându-l pe Miriapod să se grăbească și să-l aplatizeze pe micul maniac, acțiune care-și atrase toate “epitetele” existente-n limba franceză.
Se însera și i se făcuse foame. Din nefericire radiațiile scăzuseră și îi era din ce în ce mai greu să înainteze prin densitatea crescândă a aerului. Era imperativ să găsească un adapost și ceva de consumat. Își forță organele senzoriale să depisteze cel mai apropiat adăpost. După câteva secunde de procesare a informațiilor își dădu seama că “salvarea” se gasea la vreo 300 de aspingi în fața sa. Nu va dura mai mult de o jumătate de tercolem ca să ajungă.
***********************************************************************************************************************
– Și chiar crezi că vei fi unul dintre Aleși? Îl întrebă curios un pește abisal din divizia A la fotbal acvatic.
– Pai e mai bine să sper decât să mă duc ca orbul spre stază, răspunse plictisit Miriapodul.
Simțea nevoia de un eveniment palpitant. Discuția fusese nostimă până când individul deveni mai curios decât se cuvenea, dar nu-l deranjase prea tare. Acum că-i reamintise de scopul drumului îi venea să-l strângă de gât. Dacă ar fi fost ceva mai arătos – nu balotul cu șase mii de picioare – s-ar fi dus s-o agațe pe individa de la două mese mai departe.
– Scumpule, plimbă ursul… se auzi o voce dulce și puțin înțepată. Poate domnul nu are chef s-audă elucubrațiile unui pește abisal.
Da! Era chiar tipa după care se uitase atât de insistent. Nu-i venea să creadă că putea fi interesată de un Miriapod așa urât. Simți privirea ei arzătoare și se întoarse s-o privească la rându-i.
– Bună seara! o salută el ceremonios.
– Nu inviți o doamnă să ia loc? zâmbi minunea din fața lui, în timp ce se așeza.
– Ba da, sigur… iar avea reacții întârziate și se ura pentru asta. Dar ea nu-i dădu timp să mai spună ceva și se prezentă singură.
– Eu sunt Colette, medicul echipajului care s-a prăbușit alaltăieri.
– Și toți au scăpat cu viață? încercă să discute politicos, însă ochii îi alunecau pe trupul doctorului (înveșmântat într-o simplă rochiță ceva mai cuprinzătoare decât un costum de baie).
– Da. N-a fost nimic grav. A fost doar un zbor de încercare. Dumneata ești un Aspirant?
– Aha… Aste e uniforma dumneavoastră? întrebarea îi scapă fără să vrea.
– Desigur. E ceva în neregulă cu ea? femeia era puțin contrariată.
“A, nu e nimic în neregulă, dar nu știu cum nu vi se îmbolnăvesc de nervi pacienții când le sunteți în preajmă.” răspunse Miriapodul în gând.
Tocmai vroia să-i răspundă doctoriței într-un mod cât mai politicos când o văzu pe aceasta întinzând mâna și mângâindu-i obrazul. Deodată chipul ei i se păru foarte cunoscut. “Unde naiba am mai…”
Firul se rupse brusc și când vălul negru al uitării se ridică își aminti. Totul fusese un vis sau mai bine zis un COȘMAR.
– Dragule… dragule, trezește-te. Nu a fost decât un vis… Hai, scumpule…
– Cred ca a fost un coșmar. Dacă ai fi văzut… încercă să-i povestească ridicându-se în capul oaselor.
Cu un surâs complice Femeia îl întrerupse.
– Partea cea mai drăguță a fost când te credeai Miriapodul calare pe un cal Alb, cât despre Colette…
– Îmi pare rău! Nu eu comand visele, sări repede în propria apărare cu un zâmbet tâmp întins pe întregul său chip.
– Ei, lasă! O dată pot să te iert și eu.
Dintr-un impuls o cuprinse-n brațe și o sărută ca și cum ar fi fost ultima femeie de pe Pământ. Era atât de fericit că o putea ține în brațe… Îl străbatu un fior când își aduse aminte că fiind miriapod nu avea mâini și nu putea…
C-un zâmbet ștrengar, ca și cum ar fi știut ce gândea el, femeia îl îndemnă la odihnă.
– Acum ai face bine sa te culci din nou și să visezi ceva mai normal, deși…
– CE? nu putea să-ndure jocul asta al ei de-a pisica (ea) și șoarecele (el); mereu trecea de la o idee la alta fără să-ți dea timp să te gândești la ce a rostit mai înainte.
– A fost amuzant să te aud vorbind în somn și povestind trăznăile tale de SF-ist înverșunat.
