Douăzeci și unu de ani am luptat împotriva bounce-ului în dans. Mi-am lucrat corpul să mențină posturi elegante, alungite, să dansez pe orizontală, fără schimbări ostentative de nivel pe verticală (în cazul în care nu erau solicitate voit în mișcări). Miile de ore de tehnică și de practică, pe instumente de tortură (AKA tocuri), în ținute glamour sau sexy (teribil de incomode) și-au făcut efectul.
Până și mie îmi place să mă privesc în oglindă. Sunt narcisistă, perfecționistă și deloc modestă. Mă vânez în detaliu să văd dacă fac treabă bună. Uneori zâmbesc, dar dacă m-ai prins în modul auto-critică, s-ar putea să mă întrebi dacă chiar îmi place ceea ce fac.
Ei bine, eu și corpul meu am decis că e timpul pentru o nouă provocare. Să învățăm ceva nou. Cum street dance-ul era tabu pentru noi (da, tot de mintea și corpul meu vorbim!), pofta de experiențe noi a ros ca un șoricel în perete până am dat de clase de începători adulți. Cu toată simpatia le numesc ore ”pilaf +18”.
Așa că azi mi-am strâns părul, mi-am scos frunza de pe ceafă la dans și i-am propus corpului meu să ne distrăm. Mai subțire cu luatul în serios pentru că nu avem nimic de pierdut, prietene. Oricum suntem toți praf de stele. Suntem într-un mediu controlat, avem confort psihologic, nu râde nimeni de noi, ci râdem împreună.
Cum vine treaba asta cu bounce-ul pierdut? Păi cum imitam eu așa, ca maimuțica, în limita posibilităților corporale, m-a pălit iluminarea. Corpul meu a uitat să se joace. Ochii privesc și înregistrează subtilitatea mișcărilor. Gura cere explicații tehnice. Trunchiul și picioarele se luptă să învețe să se miște independent. Dar zâmbetul dispăruse complet din oglindă.
”Naiba să ma ia!” zic în mintea mea. ”A fugit după oglindă?”
Serios acum, nu am venit la cursul de street dance ca să devin cine știe ce mare senzație. Dacă vroiam așa ceva trebuia să mă apuc din copilărie. Am venit pentru mișcare, energie, pentru propria sănătate și din curiozitate.
Toată viața mi-a fost frică de stilurile (aparent) relaxate. Spun aparent pentru că există multă tehnică și pregătire fizică în spatele a ceea ce ni se pare floare la ureche când ne zgâim la televizor. Corpul meu nu știe să fie relaxat în acest fel. Cu alți ani de muncă am reușit să îndulcesc rigiditatea dansatorului sportiv cu latino social și, mai târziu, cu tango argentinian. Și totuși, confruntată cu supremația bounce-ului, regăseam în oglindă o rigiditate aproape de balerină, amestecată cu o timiditate tipică începătorului în gradul de energie al execuției.
”Prietene,” i-am spus corpului meu, ”am venit să facem mișto de noi și să ne relaxăm puțin. Hai să colaborăm și să uităm de propria noastră competitivitate.”
Zis și făcut. Pentru prima lecție de street dance din viața mea folosesc cu mandrie #nusuntpilaf. Nu mi-am vomitat ficații, nu m-am împiedicat în propriile picioare, am fost in stare să imit – cât de cât – ce făcea instructorul pe-acolo, așa că, sincer, nu sunt pilaf. În același timp umorul zice #maisubtireculuatulinserios! Până la urmă nu mă duc la nici un concurs, așa că nici măcar cu mine nu am de ce să concurez.
Revenind la joacă și bounce… Cât nu-mi place mie ideea de stins lumina și dansat în semi-blackout, înțeleg tehnica de securizare a confortului psihologic. Îți diminuează rușinarea specifică adultului care este în procesul de învățare al unui copil de 4-6 ani. Experiența este complet diferită într-un studio care are un perete de ferestre de sus până jos. Din stradă venea un soi de contre-jour care permitea doar întrezărirea de siluete, fiecare în legea ei. Posturi înmuiate, energie îndreptată către pământul gata să devină trambulină în funcție de intenție, fiecare schițând o altă stare într-o cvasi-intimitate respectată de fiecare om din sală.
Pentru o secundă am închis ochii și am trăit atmosfera. Șocul a fost uriaș când cu discreție sfioasă corpul a preluat controlul. Umerii au fugit după gravitație, bounce-ul nu mai era o obligație de execuție, iar senzația de libertate s-a manifestat cu un calm pe care nu mi l-aș fi imaginat niciodată asortat street dance-ului. Pentru câteva secunde copilul interior a ieșit la joacă. ”Danzează ca și cum nu se uită nimeni la tine” devenise realitate. Eu cu mine, mintea tăcută, corpul pipăind după amintirile din copilărie când țopăiam ca bezmetica fără să îmi pese de linii sau postură.
Când s-a reaprins lumina și m-am uitat în oglindă, zambetul era la locul lui: pe toată fața.
Nu sunt în căutarea timpului pierdut. 😊 Sunt exact la locul și momentul potrivit. Însă nici dacă mi-ai fi spus, în ruptul capului nu aș fi crezut că o oră de street dance va duce la o ditamai revelația. Să copilărim, zic. Mă anunță corpul meu când fac bine ce fac.
