Parfumul! Undeva între amintiri și “Memories” al lui Bon Jovi își dădu seama. Întotdeauna fusese fascinată de parfumul lui. Nu-l recunoștea. Nici nu-i păsa ce este până la urmă. Conta că era al lui.
Uitase cum era să-i simtă parfumul. De fapt era impropriu spus că uitase. Pur și simplu ascunsese amintirea undeva într-un colț al minții. Într-o cutie. Cu un capac bine pus… Nu avea curaj să se uite prea des în cutie. Momentul în care fiecare o luase pe un alt drum duruse. Prea tare. Și nu înțelegea ce se întâmplase! Într-un final nu s-a mai întrebat. A ascuns toate amintirile frumoase, tot ce îi lega, în acea cutie. Simpla existență a recipientului metaforic îi fusese de ajuns.
Fusese: cuvântul-cheie. Timpul trecut parcă nu mai exista. Încă avea emoții. Nu-și amintea de când nu mai avusese fluturi în stomac. Era atât de emoționată încât puteai să juri că are ADHD! Dar erau doar emoții. Capacul căzuse, cutia dispăruse ca prin magie. Era oare posibil? Da. Atât. Simplu și curat. Legile care guvernează Pământul nu sunt întotdeauna cele care conduc universul.
Mereu și-a spus “we have to believe we are magic”. Și acum totul era adevărat. Palpabil. Persistent. Încă mai simțea parfumul lui în haine, pe piele. Încă mai auzea muzica. Încă mai vedea luna care zâmbea cu toată fața. Număra secundele până la următoarea întâlnire. Închise ochii ca pentru a scrie în piatră noile amintiri. O masă pătrată, o geantă și un sacou la care nu s-a uitat. El avusese dreptate. Își amintea de mov. Culmea, chiar și acum purta mov. După ce se schimbase în rochia de casă.
O bucura weekendul încărcat. Așa timpul avea să țopăie până luni. Până la următoarea revedere. Nu-i păsa ce vor face. Nu încă. Orice i-ar fi propus era perfect. Și o banală plimbare cu mașina era suficientă, atât timp cât era lângă ea. Atât timp cât îi simțea parfumul. Liniște în doi, muzică și un drum lung înainte…
Erau milioane de detalii de aflat, planuri de făcut, experiențe de împărtășit, soluții de găsit. Nu mai conta. Totul se rezolvă. Momentan se bucura să-l redescopere. Era foarte mândră. Era așa cum își imaginase. Neschimbat, poate doar maturizat.
Parfumul. Îi amintea de atât de multe. Ar fi vrut să-i poată arăta cu ochiul minții tot. Să nu scape o secundă. Să-i împărtășească tot ce ar fi vrut să-i spună, dar încă nu avea curaj. “Uneori trebuie să avem curajul să privim în noi și să ne recunoaștem dorințele”, îi spunea o voce interioară.
Dorința, dorințele. Își amintea de verandă, de cum – mai în glumă, mai în serios – îi povestise versiunea lui. Nicicând mouse-ul nu fusese înzestrat cu atâta pasiune încât să audă picturalul “am avut senzația că am făcut dragoste cu calculatorul. Săracul mouse…”
O ustura pielea de dorință. Nu avusese curajul decât să-l strângă în brațe și să-i inspire parfumul. Așteptase o viață și nu știuse ce, pe cine. Până acum. Voia să se grăbească infinit și în același timp să intensifice fiecare gest. Dorința ei era rotundă, completă. Legătura lor era atât de diferită încât putea să fie ea. Fără mască. Unică. Autentică. Înțeleasă. Nu avea de ce să se ascundă. Și totuși, ca o adolescentă, avea emoții.
Închise ochii și inspiră adânc parfumul. Îl rechemă cu toată ființă și îi șopti:
„Come take my hand
You should know me
I’ve always been in your mind
You know that I’ll be kind
I’ll be guiding you.”
