Înainte se zicea că lenea este un păcat. Apoi s-a trecut la mindfulness și slowing down ca să n-o dai în burnout. După care s-a ajuns la ideea că lenea este utilă pentru că te ajută să gasești rapid cele mai eficiente soluții la orice astfel încât să ai mai mult timp să o… freci la rece.
Apoi a picat meteoritul! Adică a venit boleșnița voodoo, inamicul invizibil, spaima omenirii, COVID-19. Reinventarea apei calde la pachet: spălat pe mâini, reguli de igienă, chestii de bun simț elementar augmentate la nivel de teroare. Cu o moarte toți suntem datori. Mai târziu sau mai devreme. Spălatul pe mâini salvează vieți, într-un fel, dar dacă te speli pe mâini până la oase și încă mai insiști, Boss, ai o problemă la mansardă! Nici mama spălatului pe mâini n-o să-ți asigure viața veșnică și asta o spun ca supraviețuitor al unui masiv atac de panică.
Oh, da, eu, neînfricata, am făcut atac de panică. Unul baban, cu 48 de ore de plâns necontrolat și resurse uriașe de energie utilizate doar ca să pot funcționa din punct de vedere profesional în orele de work from home. 48 de ore de coșmar și depresie, de zbucium interior până la momentul în care am simțit că mi se cojește fața de pe craniu. În 20 de minute am contemplat 1000 de metode de suicid, cu momente de râs isteric pe tema eu nu vreau să fac mizerie. Cine m-a speriat? Sub nici o formă virusul vieții. Dar cum sunt în linia întâi de încasare a informațiilor negative, expusă mult mai mult decât duce un om normal la toată demența care dă lumea peste cap, am clacat sub volumul de manipulări, panicii și scenariilor despre cum se prăbușește lumea așa cum o știam și trebuie să o luam de la început.
Teroarea mea venea din înțelegerea faptului că asta este noua criză pe care o așteptam încă din 2016. Crudă formă! Sunt mii de vieți de oameni obișnuiți și de mici afaceri care sunt făcute una cu pământul. Mai adaugă și câteva uncii de panică și ai rețeta perfectă pentru dezastru garantat. Ce ține omul cel mai bine sub papuc? Frica. Intoxică-l cu teama că nu va mai avea loc de muncă, sperie-l să mai socializeze, îndobitocește-l definitiv între patru pereți, fă-l să-ți cedeze drepturile și libertățile sale pentru că – desigur – cineva știe ce-i mai bine pentru el și filmul horror este gata. Câteva priviri dubioase peste umăr, un simț acut de paranoia cum iese pe stradă și ești la limita la care o să înceapă să-și dea în cap oamenii pe stradă. Ai tușit?! Pe rug cu tine!
Am trăit toate aceste senzații. Pur și simplu 48 de ore mi-am dorit să mor ca să se termine tot circul asta scump, teribil de scump. Mi-a luat o oră jumătate să-mi fac curaj să ies motivat din casă. În momentul în care am realizat că mă tem să mă comport ca un om liber am priceput că o luam razna. Norocul meu că am conștientizat și am făcut switch la o stare mentală sănătoasă. Atât timp cât o să mă pot revolta și reinventa sunt bine. Atât timp cât mă pot entuziasma de noi oportunități înseamnă că nu mi-a murit spiritul.
Sunt norocoasă. Cineva, acolo Sus, mă iubește: mi-a dat un sistem de sprijin puternic și ambițios. Fiecare epocă are războaiele ei. Dacă pe vremuri era literlamente cu sânge pe pereți, acum armele sunt mai sofisticate și câmpurile de luptă se mută în sisteme. În asemenea momente de cumpănă realizăm că suntem marionete într-un film demn de Zmeura de Aur. Noaptea a devenit aliatul meu, căci somul are grijă să nu-mi pierd mințile. Mă uit pe străzi și dacă nu-mi controlez imaginația bogată, un film de groază mă pândește din urmbră. Nu-i permit! Îi dau nota 4 și îi spun să stea jos. Atât timp cât există mișcare, există viață. Oameni pe stradă, fie și cu măști, mașini, zgomot. Lipsa zgomotului ambiental este cel mai rău semn: prevestește un prădător redutabil. Dar în același timp este momentul zero, cel în care alegi dacă te ascunzi sub o piatră și mori de frică sau pui mâna pe ciomag și te duci să-i crăpi țeasta nenorocitului ăluia de pădător.
Pentru cei care am mai prins un pic din era comunistă, statul la cozi e ambivalent. Să stai la coadă la ceva, nu contează la ce, este dezgustător pentru 2020. Pe de-o parte ne reamintește de cozile copilariei, umilința de a sta câteva ore pentru alimente esențiale sau hârtie igienică, pe de altă parte naște în sufletul oamenilor un ciomag foarte eficient: împrietenirea. Adică arma letală împotriva distanțării sociale.
Ce concept cool și sănătos! Adică un altfel de dezbină și cucerește, mai greu de observat de cei care nu lucrează cu profunzimea cuvintelor. Mult mai simple și inofensive sunt formulările de tipul te rog nu strănuta în fața celui de lângă tine și păstrează distanța de respect față de spațiul intim. Distanțarea socială este opusul conceptului spiritual al unității: suntem cu toții Unul. Suntem parte din Univers împreună cu toată Creația.
Pentru cine a citit Dune, există acolo o mantra foarte puternică: „Să nu mă tem. Frica ucide mintea. Frica este moartea măruntă, purtătoarea desființării totale. Voi înfrunta frica. O voi lăsa să treacă peste mine, prin mine. Și, după ce va fi trecut, îmi voi întoarce ochiul interior și voi privi în urma ei. Pe unde a trecut frica, nu va mai fi nimic. Voi rămâne doar eu.” (litania fricii, Bene Gesserit – Frank Herbert).
Dacă ne trezim cu toții din panică și din teroare atunci chiar totul va fi bine. Atunci se va întâmpla minunea și ne vom recăpăta puterea. Unitatea, armonia, colaborarea, respectul, întrajutorarea, toate sunt elemente necesare în combarerea boleșniței la modă, dar și a panicii induse buton cu buton.
Îți dai seama că ai o problemă când te sperie să vezi poliție și armată pe stradă. Dar vezi oamenii din spatele uniformelor și a măștilor? Din a doua sau a treia vedere, poate. Nu sunt manechine pe stradă. Sunt oameni vii, mai expuși la boală decât marea majoritate. Poate sunt un pic mai puțin expuși decât cadrele medicale, însă joacă la o loterie și mai dură, cea a reacțiilor greu de controlat ale oamenilor speriați. Lor chiar poate să le dea cineva în cap doar pentru că nu se face disocierea dintre funcție și om.
Te sperie când realizezi câți oameni nu mai au serviciu. Mulțumește imediat Divinițății pentru ceea ce ai! Ce se va întâmpla cu ei? Nu pot pur și simplu să se întindă pe jos și să moară! Este de datoria noastră, a tuturor, să ne adaptam rapid peisajului curent și să generăm mișcare economică atfel încât să nu lăsăm pe nimeni în urmă.
Nu în ultimul rând, să ne amintim de animăluțe. Adăposturile au nevoie de voluntari, de donații. Multe suflețele pot muri de foame pentru că restaurantele care le mai dădeau resturi s-au închis, pentru că lumea uită de ele. Evitați abandonul! Nici un animal luat în casă nu este o jucărie de plus. Este un membru al familiei față de care ai o responsabilitate. Dacă nu te mai poți ocupa de el, caută o soluție să îi fie bine, nu îl arunca în drum ca pe o pungă de gunoi.
Să facem tot ce ne stă în putere să respectăm măsurile de siguranță și legea. Dar să nu uităm că suntem mult mai mult decât știrile de la TV sau de pe net. Suntem mai mult decât pioni pe o tablă virtuală de șah.
Să nu vă fie frică. Iar dacă vă este, lăsați teama să treacă prin voi ca să vă reamințiți cine sunteți și câtă putere se ascunde în fiecare dintre voi. Împreună suntem de neoprit! Împreună suntem o forță!
Sometimes we are called to shine like a light in the darkness. Am zis!
