Habar nu am de ce mi-a venit fix la ora asta să scriu despre tabuuri și ipocrizii. Cred că 21 februarie 2019 va rămâne în analele istoriei drept ziua revelațiilor, cel puțin în ceea ce mă privește. Undeva între note fredonate sprințar, satisfacția lucrului bine făcut, o zi de ante-primăvară, prieteni și aspecte mai puțin materiale, la momentul de decompresie cu pisicii în pat m-a mai troznit o revelație.
Unul dintre marile tabuuri rămâne făcutul de copii. Cel puțin în România. Și uite așa mi se încâlcesc în minte, gânduri complet diferite, de-a dreptul antagonice, care duc la o singură concluzie. Nu e nimic greșit în a nu avea copii. Culmea e că acest gând se suprapune peste o amintire teribil de frumoasă și anume o discuție cu cineva (persoană foarte importantă, nu spun cine) care îmi zicea ”cred că ai fi o mamă minunată!” Îl cred pe cuvânt. Cred că este singurul om pe care nu l-aș contrazice. Și nu e teamă sau emoție, ci pentru că ne cunoaștem cum nu ne cunosc alți oameni de acum sau de vreodată.
Și, totuși, nu e nimic greșit în a nu avea copii. Aș fi putut face. Dar am ales să nu. Dacă voi avea vreodată unul sau câți ori fi să fie, vreu să fie copiii noștri. Adică ai unui cuplu real, solid și plin de iubire (atenție nu ne limităm la iepurașii roz și fluturașii din stomac; vorbim despre iubirea construită în timp, în care partenerul îți rămane constant o prioritate, mai ales prin micile gesturi pe care tindem să le luăm de-a gata). Nu am nevoie de un copil să-mi dea la bătrânețe o cană cu apă. Pentru asemenea situații există cămine de bătrâni. Nu mă motivează nici continuitatea de nume. Sunt femeie și oricum, dacă ar fi cazul, aș lua numele soțului. Nici nu mă tem că n-o să am cui să-i las moștenire averea. Să fac eu atâta avere cât să-mi bat capul cui s-o las! Pentru asta se poate face un trust fund destinat unui act de caritate sau mai știu eu ce cercetare, inovație, etc.
Mă bucur de timpul pe care îl pot utiliza așa cum îmi doresc. Apropos, am ajuns la acel punct în viață în care dacă nu vreau să fac ceva, nu fac. Dacă nu îmi place ceva, schimb. Viața e prea scurtă și prea frumoasă să ne batem joc de noi și de ea. Mă uit la părinți din jurul meu. Nu zic că nu sunt fericiți sau că nu au satisfacții spirituale, dar nu-și mai permit luxul somnului până la ce oră vor ei sau să-și relaxeze sufletul cu un hobby (dacă au copii mici, în nevoie de multă atenție). Au n-au chef, vin de la muncă și trebuie să fie fresh. Ăsta e doar un mic exemplu.
Eu mă simt privilegiată. Vin și plec când vreau, mă pot gândi ce mai vreau să studiez, în ce să mă mai licențiez. Dacă vreau să plec on short notice antamez dădaca pisicilor, îmi fac bagajul și p-aci ți-e drumul! Mă pot concenta pe mine, fără o uncie de vinovăție.
Culmea e că peste amintirea frumosului compliment și mulțumirea de sine se adaugă o amintire și mai veche, să zic de aproape un deceniu, în care altcineva important pentru mine îmi spunea că nu e nimic greșit în a nu avea copii. ”Sora mea a ales să nu facă copii. Este foarte fericită cu soțul și cariera ei.” Pe atunci nu am crezut. Am zâmbit, am tăcut și am zis în gând: ”cum să nu fac eu copii? Nici pomeneală!”
Ei bine, în ziua de azi este all ok. Nu aș fi crezut. Mai ales că am avut și eu perioadele mele, episoadele în care gândurile rodeau ca niște șobolani turbați. Erau gânduri negre, bolnave de suferință, gânduri marcate de presiune socială, de cum te-ar percepe oamenii care nu îți trăiesc viața, dar care te judecă. Oribila umbră a unei înșelătoare ratări cum că dacă nu faci ce face majoritatea nu ești suficient de bun, de conform, de dezirabil.
Și uite așa îmi amintesc de o altă discuție, lungă și tare frumoasă, despre ”cum să te pierzi tu pe tine, fată? NU trebuie să dovedești nimănui nimic. NU trebuie să faci nimic din ceea ce nu vrei. NU trăiește nimeni viața ta în locul tău. Dacă ceva nu te face fericită, atunci ai curajul și puterea să zici la revedere. Ești bună, ești frumoasă, ești talentată. Tu NU ești așa cum te vezi acum. EU te știu altfel.”
A fost un drum cu mașina, destul de lung (aș fi vrut să nu se termine niciodată!), într-un trafic odios (ce bine că era bară la bară!). A fost un dar minunat, în care încă o dată am înteles ce înseamnă să fii iubit cu adevărat de cineva.
Repet, sunt o femeie privilegiată. Am iubit, am fost iubită, iubesc și sunt iubită. Nu mă limitez la înțelesul terre-à-terre al relațiilor femeie-bărbat. Mă refer la acea desăvârșită intimitate în care poți spune fără teama sau riscul vreunei răni te iubesc. Și, mai mult, ți se spune cu mii de cuvinte sau cu aceste două simple vorbe, într-o totală onestitate, te iubesc. Hai, fie, uneori înlocuit de un gingaș F*** you, provocator de atac de cord necunoscătorilor de subtilități.
Atunci am învățat că nu e ușor să renunți la ipocrizii și să te scuturi de tabuuri. Atunci am conștientizat că este OK să îmi trăiesc viața cum îmi este mie bine. E greu pasul, dar e bliss după. De abia atunci ieși din blocaj. De abia atunci ai scuturat cătușele pe care singur ți le-ai pus. Suntem singurii care ne spălăm creierul și ne inducem uitarea a cine suntem de fapt.
Ce bucurie să fii, din nou, tu însuți. Să știi că orice provocare îți servește viața nu face decât să te șlefuiască într-o mai bună versiune a – ghici?! – ta. Iar când într-adevăr faci ceea ce îți place ești top. Nu mai există diferență între the good life și the real life. Nu am copii. Așa și? Am pisici. Ca orice vrăjitoare care se respectă. Am blog. Am un job provocator. Am ambiții. Am planuri, obiective, dar am și vise. Am lumea la picioare. Și asta doar pentru că am făcut pace cu mine însămi.
